Acum dacă e să fiu sinceră (ca întotdeauna!) mă aşteptam să fiu puţin dezamăgită de film, suprasaturat de efecte speciale, prea opulent ca scenografie şi costume, prea ca la …zei!
Şi când colo la locul faptei, povestea mitologică devine cât de fantastică trebuie să fie cu ajutorul CGI, Egiptul zeiesc este exact aşa cum trebuie să fie, iar costumele îţi taie răsuflarea şi îţi fură ochiul, precum o defilare de brand celebru în săptămâna modei de la Milano. Aşa că mi-am reprimat preconcepţia cu care venisem, şi i-am mulţumit în gând lui Alex Proyas (egiptean naturalizat în Australia!) pentru inspiraţie şi concepţie regizorală, căci am de ce: el este cel care a făcut şi The Crow, ultimul film al lui Brandon Lee, împuşcat mortal chiar pe platourile de filmare în 1994, apoi îi suntem recunoscători- noi fanii- pentru fabulosul documentar Best of Sting: Fields of Gold, îl aplaudăm frenetic pentru I, Robot şi avem palmele deja umflate când pomenim de Knowing, care e acceptabil. Acum Gods of Egypt, cu un scenariu ok, cu dialoguri sprinţare, cu un strop de ironie, cu o tonă de învaţăminte şi cu o concluzie pozitivă ce salvează happy endul de banal, vine să ne cucerească prin simplitatea sofisticată pictural, prin rigoarea cu care este construit ca o poveste mitologică, dar şi ca una iniţiatică, şi mai ales de iubire. Căci în esenţă, dincolo de trimiterile la legendă, la mit şi la epopee, filmul este povestea unei iubiri excepţionale care transcende chiar şi moartea. (mai mult…)
Îl semnalam cu surle şi trâmbiţe prin decembrie trecut, şi pomeneam că va deschide Festivalul Filmului de la Berlin- ceea ce, recunoaşteţi, e ceva!- aşa că aşteptam această producţie ca mai tot mapamondul dornic să vadă ce mai scot din joben fraţii Coen, când geniali, când doar inovativi, când în afara normelor, când convenţionali în mod extrem. 
Chiar şi luând în calcul numai titlul şi faptul că este o comedie, şi tot ar trebui să fie buluc de spectatori în săli, căci-nu-i aşa – nu ţi se serveste oricând o “motivaţională” la care să mai şi râzi. Filmul lui Chrisian Ditter este o altă creaţie a lui în registrul comic, dupa cele două, Limba turca pentru începători şi Franceza pentru începători din 2006, şi Love, Rosie cu Lilly Collins din 2014, toate fără rezerve nostime, stenice şi benigne.
Sincer, de Valentine’s sau Dragobete, dacă v-ați hotărât să sărbătoriţi cumva, eu v-aş îndruma către filmele frumoase, cu energie bună, care ne destind şi ne fac să ne întoarcem cu iubire către copilul din noi. Iar la capitolul copilărire, nu văd nimic mai potrivit decât un film cvasi-animat cu… veveriţe. Căci Alvin & Company sunt la fel de “lovable” şi de “cute” ca şi minionii, care ne-au vrăjit prin candoare într-atât încât, de merchandise friendly ce sunt, alimentăm franciza cu aviditatea de a avea unul personal –sub orice formă ar fi el. Aşa că Alvin şi “verdeliţele” mi se pare o alegere potrivită pentru cele 86 de minute de comedie stenică și aventuri veveriţeşti într-o lume care acceptă şi ieşirea din normă, şi iubirea pentru creaturi imaginare vorbitoare şi cântătoare- adică în …ficţiune! 
Am mai afirmat-o , îmi place diversitatea. Doar datorită ei ne putem exersa liberul arbitru, doar ea adunată ne dă întregul, şi numai aşa avem criterii de comparaţie. Aşa că am aterizat la Zoolander2 conştientă de ce o să primesc, indiferent unde va vira povestea. Şi a făcut-o fix în aceeaşi zonă a comediei cu accente groteşti, dar cu o creativitate care este- orice am zice -o mare virtute, chiar dacă ar putea sluji cauze mai bune. 
…sau Ryan Reynolds pentru a 5-a oară într-un film după cărți de benzi desenate! Nu spun că asta e rău… Good deadpool (not bad deadpool), dar ce e mai surprinzător este faptul că filmul reprezinta debutul în lung metraj al regizorului Tim Miller. Go, Tim Miller, go!
Am așteptat cu nerăbdare acest film, nu din cauza subiectului, ci mai mult pentru a vedea la ce nivel se ridică prestația actorului Will Smith și dacă e justificată au ba agitaţia făcută pe seama actorilor de culoare ce lipsesc anul acesta de pe lista nominalizaţilor la Oscar! Știu că Fresh Prince este tipul care ia în serios orice rol, care se pregătește mult și care se adaptează oricărei situații. Este lăudat de regizori ca Michael Bay sau Peter Berg, pentru profesionalismul de care dă dovadă și pentru munca pe care o depune pentru ca fiecare scenă să iasă perfect. Și au fost câteva filme care mie mi-au demonstrat acest lucru: Ali, The Pursuit of Happyness sau Seven Pounds! Unii îl îndrăgesc pentru felul lui de a juca în comedii, alții pentru rolurile din drame și cred că există un segment care este interesat și de preocupările muzicale. Dar acest rol din Concussion, cel al doctorului Bennet Omalu, care a fost primul medic ce a stabilit că șocurile repetate asupa capului , pe care le suportă jucătorii de fotbal american, pot conduce la moartea lor prematură, este un pas înainte în dezvoltarea lui ca actor ce face lumea filmului mai luminoasă. Nu prea sunt lucruri negative care pot fi spuse despre acest om și asta este o calitate. Sigur că vor fi binevoitori care să se trezească acum să spună ba că a avut aventuri homosexuale, ba că are o căsnicie de fațadă, ba că Jada ”joacă” în tabăra adversă, dar Will trece peste toate râzând și cu mult șarm. 
De mult n-am mai văzut o comedie atât de năzbătioasă, excelent jucată, cu un comic de limbaj şi de situaţie absolut dărâmătoare! Culmea e că nu te deranjează în nici un fel nici glumele cazone, nici exprimarea fără perdea, nici personajele deşucheate, ab-so-lut nimic. Râzi numai delirant, căci odată pornită comedia, se rostogoleşte în acelaşi ritm, cu aceeaşi savoare până la finalul care iese de sub incidenţa “dezmăţului” şi ne dă cheia întâmplărilor- una serioasă în registrul major în care figurează alegerile importante ale vieţii. 
În unele seri am bucuria de a merge la vizionari împreună cu domnul Tudor Caranfil, iar fiecare discuție pe care o avem este pe teme de cinematografie sau experiențe de viață (aici avantaj el, pentru că a fost trecut prin multe)! Înainte de vizionarea filmului distribuit de Ro Image 2000-Big Short- îmi spunea că o persoană, pe care el o consideră de încredere, i-a mărturisit că filmul e bun, dar mult prea aglomerat de termeni financiari, folosiți de bănci, companii de rating sau agenții de evaluare. Și cum multe din previziunile lui s-au adeverit, mă gândeam că și de data asta va avea dreptate. 
Radiotopic 