Posts Tagged ‘movie’


Există destine care par să fi fost scrise pentru cinema. Nu neapărat pentru că ar avea toate ingredientele unei povești spectaculoase, ci pentru că în ele se concentrează contradicțiile unei epoci, confruntarea dintre individ și putere, dintre conștiință și instinctul de conservare. Viața Annei Politkovskaia este un asemenea destin. Jurnalistă rusă, critic necruțător al regimului Putin și una dintre cele mai incomode voci ale presei independente, Politkovskaia a înțeles că adevărul nu este întotdeauna o marfă vandabilă și, mai ales, că rostirea lui poate avea un preț mortal. Filmul Words of War, regizat de James Strong, încearcă să recupereze această biografie a curajului. Numai că între importanța subiectului și reușita cinematografică există, uneori, o distanță pe care bunele intenții nu o pot acoperi.

Citește mai mult: Words of War: Când adevărul devine o crimă

Povestea începe într-un climat politic în care Rusia post-sovietică își caută o nouă identitate, iar Vladimir Putin își construiește metodic autoritatea, folosind conflictul din Cecenia drept teren de consolidare a puterii. În spatele discursului oficial despre securitate și stabilitate se desfășoară o realitate mult mai puțin prezentabilă: bombardamente, abuzuri, tortură, dispariții și o populație civilă prinsă între brutalitatea armatei și teroarea grupărilor înarmate. În acest peisaj, Anna Politkovskaia refuză să accepte versiunea convenabilă a evenimentelor. Merge acolo unde ceilalți preferă să nu privească, vorbește cu victimele, documentează abuzurile și scrie. Scrie împotriva unei mașinării politice care începe să considere jurnalismul independent nu doar incomod, ci periculos.

Maxine Peake îi oferă Annei o interpretare construită pe sobrietate, determinare și o anumită fragilitate interioară, fără să cadă în tentația eroizării ostentative. Personajul nu este prezentat ca o figură infailibilă, coborâtă parcă dintr-un manual de martirologie democratică, ci ca o femeie care își asumă riscuri, care înțelege pericolul și care continuă, uneori aproape încăpățânat, să-și facă meseria. Există în interpretarea actriței o tensiune autentică între responsabilitatea profesională și instinctul de supraviețuire. Este, de altfel, una dintre puținele dimensiuni ale filmului care reușesc să depășească limitele unui scenariu prea preocupat să explice ceea ce spectatorul ar trebui să descopere singur.

Aici se află, de fapt, principala problemă a lui Words of War. Filmul are o poveste extraordinar de puternică, dar nu găsește întotdeauna mijloacele cinematografice pe măsura ei. Dialogurile explicative sunt prea numeroase și, adesea, apar în momente în care imaginea, tăcerea sau reacția unui personaj ar fi putut transmite mult mai mult. Avem parte de informații livrate aproape didactic, ca și cum realizatorii s-ar teme că publicul nu va înțelege gravitatea situațiilor fără să i se explice explicit ce trebuie să simtă și de ce. Or, într-un film despre manipularea adevărului, despre mistificarea realității și despre mecanismele propagandei, această nevoie de a pune totul în cuvinte devine o slăbiciune de construcție.

Nici personajele din jurul Annei nu beneficiază de suficientă autonomie dramatică. Jason Isaacs, în rolul soțului, Sasha, este distribuit într-o poziție ingrată: aceea a omului care încearcă să-și protejeze familia de consecințele unei lupte pe care nu o poate controla. Conflictul dintre preocuparea lui pentru siguranța celor apropiați și determinarea Annei de a continua investigațiile este legitim și necesar. Numai că personajul ajunge să funcționeze mai degrabă ca un instrument narativ, menit să sublinieze costurile personale ale meseriei de jurnalist, decât ca o individualitate complexă. Același lucru se întâmplă, într-o anumită măsură, cu cei doi copii, a căror prezență amintește permanent de ceea ce Anna riscă să piardă, fără ca filmul să le ofere o identitate dramatică suficient de bine conturată.

Mai convingător este Ciarán Hinds în rolul lui Dmitri, redactorul-șef al publicației Novaia Gazeta, ziar independent susținut inițial inclusiv prin contribuția lui Mihail Gorbaciov. Dmitri reprezintă o altă formă de curaj, poate mai puțin spectaculoasă, dar la fel de vulnerabilă: aceea a omului care trebuie să apere libertatea presei într-un sistem în care fiecare adevăr publicat poate declanșa represalii. Relația sa cu Anna surprinde o dilemă fundamentală: până unde poate merge o instituție de presă în confruntarea cu puterea, atunci când însăși supraviețuirea ei este amenințată? Când compromisul devine o strategie de supraviețuire și când începe să semene cu o capitulare?

James Strong nu reușește întotdeauna să transforme aceste tensiuni într-o construcție cinematografică organică. Filmul alternează secvențele de investigație cu momentele de presiune familială și amenințare politică, dar uneori pare mai degrabă o succesiune de episoade ilustrative decât o dramă care își construiește progresiv propria intensitate. Există suficient material pentru un thriller politic de mare tensiune, însă regia preferă, în multe momente, siguranța unei reconstituiri convenționale.

Și totuși, Words of War are un merit pe care nu-l putem minimaliza: readuce în discuție o realitate pe care trecerea timpului riscă s-o transforme într-o simplă lecție de istorie. Putin a înțeles foarte devreme că frica poate deveni instrument de guvernare, că adevărul poate fi izolat, discreditat sau eliminat, iar violența poate fi prezentată drept necesitate politică. Cecenia a fost unul dintre laboratoarele acestei metode. Anna Politkovskaia a încercat să documenteze ceea ce puterea voia să ascundă și să redea victimelor o voce pe care propaganda le-o confiscase. În 2006, a fost asasinată în scara blocului în care locuia, chiar de ziua de naștere a lui Vladimir Putin. Un detaliu macabru, aproape prea simbolic pentru a fi inventat de un scenarist.

Moartea ei nu a închis însă povestea. Dimpotrivă, a transformat-o într-un simbol al fragilității libertății de exprimare și al prețului pe care îl poate plăti cineva pentru refuzul de a participa la minciună. Iar actualitatea acestui subiect depășește cu mult granițele Rusiei. Autoritarismul nu apare întotdeauna cu uniforme, tancuri și declarații solemne. Uneori se instalează gradual, prin erodarea instituțiilor, intimidarea presei, relativizarea adevărului și transformarea adversarului în dușman. Tocmai de aceea, povestea Annei Politkovskaia nu aparține exclusiv trecutului rusesc.

Paradoxal, cea mai puternică secvență din Words of War vine odată cu genericul final. Omagiul dedicat jurnaliștilor și tuturor celor care și-au pierdut viața confruntând regimuri represive are o forță emoțională pe care filmul nu reușește s-o atingă în mod constant. Dintr-odată, numele, destinele și absențele capătă o greutate pe care dialogurile explicative nu au putut-o construi. Nu mai este nevoie să ni se spună ce înseamnă curajul. Îl înțelegem din simpla enumerare a celor care nu au mai avut posibilitatea să se întoarcă acasă.

Anna Politkovskaia merita un film mai bun. Nu pentru că Words of War ar fi lipsit de respect față de memoria ei, ci tocmai pentru că subiectul reclama mai multă rigoare, mai multă subtilitate și, paradoxal, mai multă încredere în inteligența spectatorului. Curajul protagonistei este incontestabil, interpretarea lui Maxine Peake îi păstrează demnitatea, iar mesajul politic rămâne necesar. Dar cinemaul nu se poate mulțumi să ilustreze o biografie exemplară și să creadă că importanța personajului va suplini automat limitele filmului.

Rămâne, totuși, o întrebare incomodă, poate cea mai importantă pe care o lasă în urmă această poveste: câți dintre noi ar fi dispuși să riște totul pentru a spune adevărul atunci când adevărul devine periculos? Anna Politkovskaia a avut răspunsul ei. Words of War încearcă să ni-l amintească. Din păcate, nu întotdeauna cu forța pe care o merită.


Am puține cuvinte de spus despre filmul văzut aseară la Cinema Elvire Popescu! Poate pentru că mă pregăteam să văd Words of War, filmul biografic din 2025 care spune povestea reală a jurnalistei ruse de investigație, Anna Politkovskaia și cred că e mai bine că s-a nimerit să le văd în ordinea asta: mai întâi Zviaghințev și apoi James Strong.De ce? Pentru că primul e mai codat, iar al doilea e o lecție de istorie sumbră.

Citește mai mult: Minotaur… sau rutina sfârșitului lumii

Revenind la Minotaur, pentru că despre el este vorba, nu vorbim despre un original: inspirația lui Zviaghințev vine de la La Femme infidèle, filmul lui Claude Chabrol din 1969. Și putea să îi rămână așa numele, dar regizorul, care trăiește în exil în Franța din 2022, și-a zis: mai bine îi schimb numele în Minotaur, cel care aștepta în fiecare an şapte fete şi şapte băieţi pe care să-i mănânce, îmi iese și treaba din film cu 14 candidați pe care să-i trec pe lista încorporării și,culmea, firul narațiunii (nu al Ariadnei) este derulat în film cu cât mai puține ocolișuri. Începutul, cu un ostrov, mi-a dat o stare de reîntâlnire cu Tarkovski, dar nu este pentru prima oară când am acest deja-vu. Apoi suntem pregătiți (de parcă mai era nevoie) să vedem cât de coruptă e societatea rusă, de ședințele cu fotografia ”tătucului” în care sunt stabilite normele de predare a viitorilor combatanți în operațiunea specială, de primele ghionturi în inimă când soțul bănuiește că soția este prinsă în mrejele unui tânăr fotograf și de soluția (finală) de eliminare a obiectului pasiunii.

„Minotaur” lasă, la final, un sentiment de insatisfacție. Nu atât pentru ceea ce spune, cât pentru faptul că multe dintre lucrurile pe care le pune în discuție despre Rusia sunt deja cunoscute. Nici pendularea lui Andrei Zviaghințev între thriller și dramă nu pare să se așeze într-o formulă pe deplin convingătoare, filmul lăsând impresia că nu își duce până la capăt nici una dintre cele două direcții.

Despre bani, putere și cinism, „Minotaur” vorbește cu o indignare ținută sub control, în timp ce povestea se desfășoară într-un registru rece, aproape impasibil. Iar actualitatea temelor sale, în special neliniștea provocată de amenințarea difuză care vine dinspre Est, îi conferă o rezonanță aparte. Greu de imaginat un moment mai potrivit pentru un asemenea film.

Și totuși, dincolo de această aparentă indecizie narativă, se ascunde o formă de îndrăzneală. Zviaghințev construiește o poveste despre un triunghi amoros burghez, plasând-o în umbra unui război care a acaparat întreaga realitate. Într-un asemenea context, conflictele sentimentale și dramele domestice ale unor oameni privilegiați par aproape derizorii, lipsite de importanță în raport cu amploarea catastrofei. Tocmai această contradicție, această ciocnire între intimitatea unor destine și dimensiunea unei tragedii colective, face din Minotaur un film destul de straniu și mai puțin captivant.

Ceea ce impresionează nu este neapărat orbirea în care trăiesc personajele și cercul lor de prieteni bogați, oameni atât de bine protejați de propria avere și de influența pe care o exercită, încât pot trata cu ironie până și acuzații grave precum cea de trădare, în timp ce își continuă conversațiile printre delicatese, glume obscene și opulența restaurantelor de lux. Mai tulburător este felul în care viața refuză să se oprească: dorințele, speranțele, minciunile, rănile și tentativele de împăcare își urmează cursul chiar și atunci când, în jur, totul pare înghițit de o catastrofă fără ieșire.

Despre cinema-ul lui Zviaghințev s-au spus, de-a lungul timpului, cam aceleași lucruri: este sumbru, crud, necruțător, lipsit de compasiune. Minotaur nu face excepție și nici nu încearcă să contrazică aceste calificative. Numai că adevărata miză a filmelor sale nu stă atât în cruzimea lumii pe care ele o descriu, cât în felul în care oamenii continuă să trăiască în interiorul ei. Să iubească, să mintă, să spere, să se împace, să-și caute fericirea, deși înțeleg, mai mult sau mai puțin lucid, că nu există o ieșire din coșmarul care îi înconjoară. Poate că aici se află paradoxul cel mai tulburător al filmului: în capacitatea vieții de a-și continua mecanic, încăpățânat, mersul chiar și atunci când istoria pare să nu mai lase loc pentru nimic altceva. Ultimul cadru mută perspectiva deasupra norilor, unde un avion începe coborârea, întâmpinat parcă de un peisaj indiferent la tot ceea ce se petrece dedesubt. Nu e o promisiune a salvării și nici un semn al unui nou început. Doar o continuare a drumului. Iar această normalitate care supraviețuiește catastrofei este, poate, imaginea cea mai apăsătoare pe care o lasă Minotaur.


„Vivant-Denon travaillant dans la salle de Diane au Louvre” (Dominique Vivant Denon lucrând în Sala Dianei de la Luvru) – portret alegoric realizat în jurul anului 1811 de artistul francez Benjamin Zix

6 episoade, în fiecare seară, începând cu 2 noiembrie, orele 23:00

În secolul al XIX-lea, Egiptul a devenit un fel de vest sălbatic arheologic. Franța, Marea Britanie și Prusia s-au întrecut în goana după comorile faraonilor, iar oamenii pe care i-au trimis erau soldați, diplomați, artiști, un circar plin de forță și un tânăr lingvist strălucit.

(mai mult…)

Pedro Almodóvar revine în cinematografe din 30 octombrie cu „Amarga Navidad” („Crăciun amar”), unul dintre cele mai personale filme ale carierei sale. La 76 de ani, regizorul spaniol își transformă propriile experiențe în ficțiune și explorează o întrebare incomodă: cât de departe poate merge un artist atunci când se inspiră din viața celor apropiați? Cel de-al 24-lea lungmetraj al său, cu Bárbara Lennie, Leonardo Sbaraglia, Aitana Sánchez-Gijón și Victoria Luengo în rolurile principale, este distribuit în România de Independența Film.

(mai mult…)

Există filme care îți arată cum devin ororile războiului posibile si „NAZA”, documentarul semnat de Rachel Szor și Yuval Abraham, face parte din această categorie. Și este cu atât mai tulburător cu cât nu are nevoie de imagini explicite ale atrocităților pentru a provoca oroare.

(mai mult…)

„Ostatic american” („American Hostage”), noul serial thriller psihologic cu Jon Hamm, câștigător al premiului Emmy, în rolul principal, va avea premiera pe 21 septembrie, pe HBO Max în România. Serialul are opt episoade și este inspirat de o poveste reală petrecută în anii ’70.

(mai mult…)

De mult n-am mai văzut o comedie atât de savuroasă și de inteligent construită precum „Crima de la etajul III”. Un film care își extrage umorul nu doar din situațiile în care își plasează personajele, ci mai ales din finețea dialogurilor, din jocul permanent al aparențelor și dintr-o galerie de personaje pe cât de pitorești, pe atât de recognoscibile. Gilles Lellouche și Laetitia Casta le interpretează cu vervă, naturalețe și un remarcabil simț al comicului.

(mai mult…)

Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.

Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.

Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.

Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moară

De data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.

Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.

Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.

Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.

Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.

Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.

Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.

Apoi avem scena stomatologică.

Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.

După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.

Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.

Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.

Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.

Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.

Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.

Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.

Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.

Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.

Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.

Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.

Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.

Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.

Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.

Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.

Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.

Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.


August aduce la televiziunile Warner Bros. Discovery combinația potrivită pentru ultimele săptămâni de vară: competiții sportive pline de adrenalină, povești adevărate, aventuri spectaculoase și premiere pentru toate gusturile.

(mai mult…)

„Procesul”. „Metamorfoza”. „Castelul”. La mai bine de un secol de la moartea lui Franz Kafka,
opera sa continuă să fie citită și reinterpretată de fiecare generație. Numele lui a devenit
sinonim cu absurdul și a dat naștere adjectivului „kafkian”. Dar dincolo de una dintre cele mai
influente opere ale secolului XX, cine a fost omul care a scris-o?

(mai mult…)