„Ostatic american” („American Hostage”), noul serial thriller psihologic cu Jon Hamm, câștigător al premiului Emmy, în rolul principal, va avea premiera pe 21 septembrie, pe HBO Max în România. Serialul are opt episoade și este inspirat de o poveste reală petrecută în anii ’70.
(mai mult…)
De mult n-am mai văzut o comedie atât de savuroasă și de inteligent construită precum „Crima de la etajul III”. Un film care își extrage umorul nu doar din situațiile în care își plasează personajele, ci mai ales din finețea dialogurilor, din jocul permanent al aparențelor și dintr-o galerie de personaje pe cât de pitorești, pe atât de recognoscibile. Gilles Lellouche și Laetitia Casta le interpretează cu vervă, naturalețe și un remarcabil simț al comicului.
(mai mult…)
Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.
Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.
Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.
Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moarăDe data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.
Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.
Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.
Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.
Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.
Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.
Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.
Apoi avem scena stomatologică.
Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.
După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.
Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.
Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.
Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.
Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.
Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.
Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.
Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.
Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.
Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.
Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.
Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.
Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.
Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.
Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.
Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.
Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.
August aduce la televiziunile Warner Bros. Discovery combinația potrivită pentru ultimele săptămâni de vară: competiții sportive pline de adrenalină, povești adevărate, aventuri spectaculoase și premiere pentru toate gusturile.
(mai mult…)
„Procesul”. „Metamorfoza”. „Castelul”. La mai bine de un secol de la moartea lui Franz Kafka,
opera sa continuă să fie citită și reinterpretată de fiecare generație. Numele lui a devenit
sinonim cu absurdul și a dat naștere adjectivului „kafkian”. Dar dincolo de una dintre cele mai
influente opere ale secolului XX, cine a fost omul care a scris-o?
La aproape trei decenii de la realizare, „Dolce far niente” (1998), filmul scris și regizat de Nae Caranfil, ajunge pentru prima dată în cinematografele din România, distribuit de Independența Film. Restaurat și remasterizat în format 4K de către Arhiva Națională de Filme, filmul va putea fi văzut în cadrul unor proiecții speciale la București, Cluj, Iași, Timișoara.
(mai mult…)
„Umbra tatălui meu”, premiat anul trecut la Cannes și co-scris, respectiv regizat de Akinola Davis Jr., spune povestea unei familii nigeriene într-un moment de răscruce al istoriei recente. Acțiunea se desfășoară în anul în care alegerile păreau să aducă sfârșitul unei lungi perioade de dominație politică și să deschidă drumul către o viață mai dreaptă pentru un popor apăsat de nedreptăți și inegalități.
(mai mult…)
Opt filme prezentate la Cannes 2026 vor ajunge în cinematografele din România prin Independența Film, distribuitor care aduce de aproape trei decenii pe marile ecrane locale unele dintre cele mai apreciate titluri din selecția celui mai important festival de film internațional. Printre acestea se regăsesc La bola negra (The Black Ball), recompensat cu Premiul pentru regie pentru Javier Calvo și Javier Ambrossi, și Soudain (All of a Sudden), pentru care Virginie Efira și Tao Okamoto au primit Premiul pentru interpretare feminină, precum și Amarga Navidad, noul film semnat de Pedro Almodóvar, și Jurnalul unei cameriste (Journal d’une femme de chambre) de Radu Jude, ambele urmând a fi prezentate în avanpremieră națională la TIFF 2026.
(mai mult…)
În imaginarul colectiv al fanilor Star Wars, galaxia foarte, foarte îndepărtată a devenit de mult un fel de muzeu interactiv: intri, faci două poze cu nostalgia, recunoști un sunet de sabie laser și ieși convins că ai retrăit copilăria. Cu The Mandalorian and Grogu, Jon Favreau are inteligența — și modestia — de a nu încerca să reinventeze mitologia. El știe că publicul nu mai cere o nouă religie pop, ci un film care să funcționeze: să aibă ritm, farmec, explozii și două personaje pe care să le iubești înainte ca genericul final să se stingă.
(mai mult…)
TIFF.25 aduce în competiția Zilelor Filmului Românesc 31 de producții locale – 11 lungmetraje (dintre care majoritatea debuturi în ficțiune) și 20 de scurtmetraje, care concurează pentru cele trei premii importante ale secțiunii: Cel mai bun lungmetraj, Cel mai bun debut și Cel mai bun scurtmetraj.
(mai mult…)
