Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.

Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.

Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.

Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moară

De data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.

Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.

Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.

Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.

Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.

Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.

Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.

Apoi avem scena stomatologică.

Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.

După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.

Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.

Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.

Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.

Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.

Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.

Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.

Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.

Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.

Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.

Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.

Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.

Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.

Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.

Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.

Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.

Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.


Din experiența mea, oamenii care urăsc pisicile și cei care le iubesc le descriu exact în același fel. „Sunt niște ticăloase.” Diferența e doar de intonație. Primii o spun cu indignarea celui care a fost zgâriat pe canapea, ceilalți cu tandrețea celui care tocmai a fost zgâriat pe canapea și consideră că, într-un fel, a meritat-o.

Citește mai mult: Alley Cats: tandrețea de după obscenitate

Fac parte din a doua categorie. Am pentru pisici o slăbiciune care, în termeni medicali, probabil ar necesita tratament. Îmi plac tocmai pentru că sunt egoiste, imprevizibile, încăpățânate și perfect convinse că lumea există pentru a le satisface. Sunt niște mici tirani cu blană, iar faptul că uneori îți permit să-i mângâi reprezintă, probabil, cea mai eficientă formă de manipulare afectivă inventată de natură.

Așadar, ideea lui Ricky Gervais de a transforma o gașcă de pisici vagaboande în niște ființe capabile să discute despre sex, moarte, mâncare, singurătate și inutilitatea existenței mi s-a părut, în principiu, excelentă. Mai ales că Gervais știe, sau cel puțin a știut cândva, că între vulgaritate și umor există o diferență fundamentală: vulgaritatea poate fi spusă de oricine; pentru umor îți trebuie o idee.

În Alley Cats, problema este că ideea întârzie.

Serialul, creat de Gervais pentru Netflix, are șase episoade de aproximativ un sfert de oră și urmărește o gașcă de pisici de stradă care își duc existența într-o cocioabă abandonată, în fața unui televizor care, printr-o minune tehnică inexplicabilă, continuă să funcționeze.

Gus, interpretat vocal de Gervais, este liderul informal al bandei: gras, leneș, gălăgios, ignorant, misogin, convins că este mult mai inteligent și mai periculos decât este în realitate. Cu alte cuvinte, Ricky Gervais într-o altă formă de prezentare …PowerPoint.

Fang este motanul care rezolvă conflictele prin violență. Olive, vocea lui Diane Morgan, are preocupări reproductive ceva mai insistente. Puke, interpretat de David Earl, este un fel de tomberon organic dotat cu aparat genital și imaginație. Iar Ponce, vocea lui Tom Basden, este aristocratul grupului, pisica domestică, educată și decentă, ceea ce, evident, îl face obiectul permanent al batjocurii.

Este, în fond, o societate umană redusă la esență și mutată într-un grup de pisici.

Și aici apare prima problemă: esența respectivă nu este tocmai subtilă.

Pisicile beau. Pisicile mănâncă. Pisicile vor sex. Pisicile se insultă. Pisicile se laudă. Pisicile vorbesc despre penisuri. Pisicile vorbesc despre moarte. Pisicile vorbesc despre cât de proaste sunt celelalte pisici…și vorbesc prea mult!

Gervais a povestit că vocile au fost înregistrate împreună, nu separat, ceea ce se simte: există o chimie autentică între interpreți, senzația aceea plăcută de gașcă veche care s-a așezat la bere și a început să spună tâmpenii.

Numai că există o problemă cu gașca veche care spune tâmpenii la a treia bere: faptul că tu ești beat nu înseamnă că și ceilalți sunt obligați să se distreze.

Alley Cats are exact această energie. Uneori ai senzația că Gervais și compania s-au distrat copios în studio și că, după terminarea înregistrărilor, cineva a avut nefericita idee să le spună:

— Băieți, hai să facem și un serial din asta.

Iar nimeni n-a găsit suficientă luciditate să răspundă:

— Sau mai bine nu.

Pentru că vulgaritatea lui Gervais nu este, în sine, problema. Umorul obscen poate fi excelent atunci când obscenitatea servește unei observații. Când sub cuvântul „fuck” se află o idee. Când penisul este un instrument comic, nu un substitut pentru scenariu.

În Alley Cats, însă, multe dintre glume par să pornească de la întrebarea: „Care este cel mai grosolan lucru pe care îl putem spune despre asta?” Și, după ce găsesc răspunsul, îl spun.Apoi îl mai spun o dată.Pentru siguranță.După care îl explică.

Nu este tocmai metoda lui The Office, unde umorul se năștea din observația crudă a micilor umilințe cotidiene. Nici din Extras, unde cruzimea avea aproape întotdeauna o țintă și un mecanism comic. Acolo, Gervais știa să lase tăcerea să lucreze. Să-l lase pe idiot să fie idiot suficient de mult încât să devină ridicol fără să fie nevoie ca cineva să ne anunțe că este idiot.

Aici, în schimb, pisicile au tendința de a explica gluma până când aceasta moare de plictiseală. Și totuși, Alley Cats are o a doua față. Mult mai interesantă.

Pentru că sub stratul gros de obscenități se află o poveste despre niște ființe vulnerabile, abandonate, care știu că sunt aproape insignifiante și că lumea nu le datorează nimic.Pisicile sunt lovite de mașini. Sunt abandonate. Dispar. Mor. Sunt înlocuite. Sunt lăsate în frig. Iar pentru ele, moartea nu este o abstractizare filozofică, ci ceva ce se întâmplă literalmente la colțul străzii.

Aici Gervais este mai aproape de ceea ce știe să facă bine.

Sentimentalismul există, dar nu este complet fals. În spatele tuturor glumelor despre organe genitale, rahat și SIDA se află ideea destul de simplă că viața unui animal este, pentru animalul respectiv, întreaga lui lume.

Introducerea lui Kitten, pisicuța rătăcită interpretată de Jo Hartley, schimbă temporar registrul. Gașca decide să o ajute să se întoarcă acasă, iar această misiune devine firul narativ al sezonului.

Este și momentul în care serialul încearcă să ne amintească faptul că sub toate acele guri spurcate există niște creaturi capabile de atașament.

Doar că problema este că, atunci când cineva îți bagă sentimentalismul pe gât după ce ți-a turnat în ureche douăzeci de minute de obscenități, reflexul natural nu este să plângi. Este să verifici dacă nu cumva ai apăsat din greșeală pe alt serial.

Alley Cats vrea să fie în același timp ireverențios și tandru, vulgar și existențialist, nihilist și emoționant. Intenția este lăudabilă. Execuția este inegală.

Alteori ai senzația că privești un grup de adolescenți care au descoperit că Netflix permite înjurături.

Și mai există o problemă: pisicile nu sunt suficient de pisici.Sunt, în prea multe momente, oameni cu blană.

Asta poate părea o distincție stupidă, dar nu este. Farmecul unei pisici vine tocmai din faptul că nu este un om. Din privirea ei inexplicabilă. Din faptul că poate sta douăzeci de minute privind un perete și apoi poate decide că singurul lucru important din univers este să împingă un obiect de pe masă.

Alley Cats transformă pisicile în vehicule pentru opiniile lui Ricky Gervais.Și, după un timp, începi să vezi prea mult Ricky Gervais și prea puține pisici.

Asta nu înseamnă că serialul este un dezastru. Are câteva replici excelente, o distribuție de voci foarte bună și suficientă obrăznicie cât să mai provoace încă un oftat indignat din partea cuiva care, în mod normal, își exprimă opiniile despre comedie în comentarii cu profilul public. Gervais nu pare să fi făcut niciun compromis în privința limbajului, iar pentru unii spectatori tocmai această lipsă de menajamente va fi principalul argument în favoarea serialului.

Eu însă am o problemă cu provocarea de dragul provocării.Dacă vrei să mă șochezi, șochează-mă.Dacă vrei să mă faci să râd, fă-mă să râd.Dacă vrei să mă faci să plâng, fă-mă să plâng.

Dar dacă îmi spui de zece ori „uite ce obscen sunt!” începe să pară că nu mai ai nimic altceva de spus.

Și asta este, până la urmă, impresia lăsată de Alley Cats: un Ricky Gervais care încă știe exact unde este butonul de „offence”, dar care pare să fi uitat că, după ce apeși pe el, ar fi bine să existe și o glumă.

Pisicile rămân însă simpatic de ticăloase.Serialul, nu întotdeauna.

Pentru pisici, aș mai fi rămas, dar pentru Gervais, aș mai aștepta.


Festivalul de Film și Istorii Râșnov (FFIR) debutează vineri, 7 august, și propune, timp
de 17 zile, peste 100 de evenimente în Râșnov, Brașov, Feldioara și Codlea.

Citește restul acestei intrări »

©PERNELMEDIA Regele mayaș Jasaw Chan K’awiil de Tikal – reconstituire stilizată cu ajutorul inteligenței artificiale

Viasat History difuzează în premieră Mayașii: Războiul celor cinci regate, o serie documentară arheologică de referință, compusă din patru episoade, care dezvăluie rivalitățile dramatice, intrigile politice și luptele pentru putere care au modelat civilizația maya, săptămâna aceasta, în fiecare zi până joi 6 august, de la 19:45.

Citește restul acestei intrări »

August aduce la televiziunile Warner Bros. Discovery combinația potrivită pentru ultimele săptămâni de vară: competiții sportive pline de adrenalină, povești adevărate, aventuri spectaculoase și premiere pentru toate gusturile.

Citește restul acestei intrări »

Între 31 iulie și 2 august, Grădina Botanică din București găzduiește cea de-a X-a ediție a
Festivalului Strada Armenească, trei zile în care patrimoniul și cultura Armeniei se întâlnesc cu
muzica, arta contemporană, gastronomia și dialogul intercultural.

Citește restul acestei intrări »

Kenny Wayne Shepherd a trecut de la copilul-minune al blues-ului la statutul, mult mai greu de obținut, de bluesman adevărat. Fără zgomot inutil, fără să-și mai caute locul și fără să aibă nevoie să demonstreze nimănui nimic. Au trecut mai bine de 30 de ani de când a intrat în atenția lumii, au venit albume de platină, nominalizări la Grammy și nenumărate concerte. Iar publicul lui s-a maturizat odată cu el.

Citește mai mult: Kenny Wayne Shepherd la Brezoi 2026: când blues-ul nu se cântă, ci se întâmplă

De aceea, la Brezoi, Kenny Wayne Shepherd nu a avut nevoie de nicio scânteie pentru a aprinde seara. Conexiunea a fost instantanee. De la prima notă. La ora 23.30, după o zi în care scena fusese deja traversată de alți oameni ai blues-ului, publicul nu mai părea să aibă nevoie de nimic. Și totuși, Kenny Wayne Shepherd a reușit să-l transporte într-un loc în care foarte puțini artiști știu să ajungă.

Shepherd își face Fender Stratocaster-ul să urle. Îl împinge până la limită, îl provoacă, îl lovește cu forța și precizia unui om care știe exact cât de mult poate cere unui instrument. Există chitariști care își mângâie instrumentele, care lasă o singură notă să plutească și o urmăresc până când aceasta pare să-și găsească singură sfârșitul. Kenny Wayne Shepherd funcționează altfel. El își pune chitara în mișcare, o aruncă în rafale de note, o lasă să ardă.

Dar adevărata virtuozitate nu stă în viteza degetelor, ci în capacitatea de a ști când să te oprești. Iar Shepherd știe. Știe să accelereze până când simți că ieși din decor și, în clipa următoare, să tragă frâna exact cât trebuie. Concertul lui este un roller coaster de blues: urcare, coborâre, vertij, adrenalină și, din când în când, câte o clipă de liniște în care îți dai seama că tocmai ai fost martor la ceva ce nu se poate explica prea ușor în cuvinte.

Dar Kenny Wayne Shepherd Band nu este, nici pe departe, un vehicul construit pentru un singur om. Este o trupă în adevăratul sens al cuvântului, o adunare de muzicieni aleși cu grijă, fiecare cu propria identitate, fiecare capabil să adauge o altă nuanță poveștii.

Noah Hunt este un vocalist puternic, grav și expresiv, dar și un partener de dialog pentru Shepherd, inclusiv atunci când pune mâna pe chitara ritmică. Iar la tobe se află Chris Layton, fost membru al Stevie Ray Vaughan and Double Trouble și muzician care nu are nevoie de prea multe prezentări. Iar dacă există cineva care știe cum trebuie să respire o trupă alături de un chitarist de blues, Layton este unul dintre acei oameni. Să nu uităm că pe vremea când Kenny Wayne era puștan (avea 7 ani), a declarat că a fost fermecat în 1984 la un concert SRV.

Joe Krown, cu Hammond B-3 și pianul, aduce acea profunzime care face ca sunetul să nu rămână niciodată prizonierul chitarei. Charlie DiPuma la saxofon și Doug Woolverton la trompetă completează tabloul cu o secțiune de suflători care adaugă culoare, tensiune și forță. Fiecare muzician își primește momentul de strălucire, iar publicul știe să-l recunoască și să-l răsplătească.

Pentru că, sigur, fiecare piesă din concert este, într-un fel, și o demonstrație a felului în care Kenny Wayne Shepherd își folosește chitara. Dar aici este diferența dintre un recital de virtuozitate și un concert adevărat: virtuozitatea nu rămâne niciodată singură. Ea devine parte dintr-o poveste mai mare, în care fiecare instrument își găsește locul.

Iar bisul a ridicat temperatura și mai sus.

„Blue on Black”, piesa care l-a consacrat definitiv în anii ’90, a venit cu acel amestec de fragilitate și forță care i-a asigurat un loc special în istoria blues-rock-ului. Shepherd și Noah Hunt au schimbat registrul și au venit cu chitarele acustice, ca și cum după toată furtuna ar fi fost nevoie, pentru câteva minute, să privim stelele și luna.

Dar Brezoiul mai avea o aventură de traversat.

„Voodoo Child (Slight Return)” al lui Jimi Hendrix, în versiunea lui Kenny Wayne Shepherd, nu este o piesă pe care doar o asculți. Este o experiență. Un teritoriu în care trebuie să intri, să te lași dus și să vezi unde te scoate. Shepherd nu încearcă să fie Hendrix. Și tocmai de aceea poate să se apropie de spiritul lui. Își asumă piesa, o trece prin propriul filtru și o transformă într-o explozie de blues-rock care, la acea oră târzie din noapte, a avut ceva aproape ritualic.

A fost, până la urmă, o noapte în care Brezoiul a făcut ceea ce știe cel mai bine: a adunat oameni care iubesc muzica blues și i-a lăsat să uite pentru câteva ore de tot ce se întâmplă în afara scenei.

Kenny Wayne Shepherd nu mai este copilul-minune care trebuie să demonstreze că știe să cânte la chitară. Este bluesman-ul care știe de ce cântă, când să accelereze, când să lase o notă să respire și, mai ales, cum să-și ia publicul cu el.

La Brezoi, chitara lui nu a cântat pur și simplu blues: ne-a făcut noaptea mai frumoasă.

Setlist

Born With a Broken Heart

Dirt on My Diamonds

I Got a Woman

Watch You Go

Deja Voodoo

Shame, Shame, Shame

Talk to Me Baby

(Elmore James cover)

I Want You

Dark Side of Love

I’m a King Bee

(Slim Harpo cover)

Oh Well

(Fleetwood Mac cover)

Blue on Black

Voodoo Child (Slight Return)


Lumea pe care o știm este în pericol, dar nu te îngrijora, Stuart Bloom și Johnny Cage sunt aici. Pe 24 iulie, HBO Max aduce comedia originală Max „Stuart nu poate salva universul” („Stuart Fails to Save the Universe”) și premiera globală pe streaming a filmului „Mortal Kombat II”.

Citește restul acestei intrări »

Peter Gabriel-Come talk to me

Posted: 22/07/2026 by MarcelPlaton in Concert
Etichete:, , ,

Colaborarea dintre Peter Gabriel și Robert Lepage este una dintre acele întâlniri rare în care muzica și teatrul se contopesc până când granițele dintre ele dispar. Artist multidisciplinar, actor, regizor, dramaturg și creator de spectacole vizionare, Lepage a adus în universul scenic al lui Gabriel o imaginație aparte, construită din tehnologie, lumină, mișcare și simbol.

În 1992, Peter Gabriel l-a invitat să contribuie la conceperea spectacolului pentru turneul „Secret World Live”, o producție devenită reper pentru spectacolele live de amploare. Zece ani mai târziu, cei doi și-au reînnoit parteneriatul pentru „Growing Up Live”, unde scenografia spectaculoasă și soluțiile teatrale inovatoare ale lui Lepage au transformat concertul într-o adevărată experiență vizuală și emoțională.

Pentru turneul „i/o”, colaborarea lor a căpătat o nouă dimensiune. Robert Lepage și-a folosit din nou imaginația și ”bagheta magică” pentru a crea un spectacol în care muzica lui Peter Gabriel nu este doar ascultată, ci văzută, trăită și simțită. Este, în fond, o întâlnire între doi artiști care împărtășesc aceeași dorință: aceea de a transforma scena într-un spațiu al surprizei, al poeziei și al posibilului.


Seara de 21 iulie a fost una dintre acelea care te surprind în cel mai plăcut mod. Nu pentru că nu ai ști ce urmează să auzi, ci pentru că, uneori, muzica are darul de a-ți aminti cât de mult ai pierdut și, în același timp, cât de multe lucruri încă mai ai de trăit.

Pentru mine, Arenele Romane sunt o frumoasă întoarcere „acasă”. Un loc în care am văzut Alice Cooper, Dream Theater, Queensrÿche, Billy Idol, The Aristocrats, Megadeth, Soulfly, Sepultura, Devin Townsend și mulți alții și unde, de fiecare dată, am avut sentimentul că muzica poate suspenda timpul pentru câteva ore. De data aceasta, „acasă” a sunat a Savatage.

Și trebuie să recunosc: a fost pentru prima oară când am văzut trupa live și am fost sincer impresionat. Mai ales de unitatea ei. De felul în care cei șapte muzicieni de pe scenă au respirat împreună, fără să pară niciun moment că încearcă să demonstreze ceva. Pur și simplu au venit să cânte. Și au cântat al naibii de bine.

Vocea puternică și precisă a lui Zak Stevens a fost una dintre marile surprize ale serii. Are acea forță care nu vine din exces, ci din experiență. Iar între chitarele lui Al Pitrelli și Chris Caffery s-a creat o chimie care a dat concertului exact acea densitate sonoră pe care o aștepți de la Savatage. Nu a fost o demonstrație de virtuozitate rece, ci o conversație între doi chitariști care știu foarte bine când să vorbească și, mai ales, când să tacă.

Setlistul a traversat o parte importantă din istoria formației, cu piese cunoscute mai ales celor care au crescut cu rockul anilor ’80 și ’90. Dar momentul care mi-a rămas cel mai adânc în minte a fost „Believe”.

Pe ecranul uriaș, Jon Oliva a apărut cântând la pian. Pentru câteva clipe, trecutul și prezentul s-au întâlnit pe aceeași scenă. „Believe” este una dintre acele piese care depășesc granițele unui simplu cântec rock. Vorbește despre speranță, despre puterea de a trece prin momentele grele și despre acea forță interioară care te obligă să mergi înainte chiar și atunci când pare că nu mai ai de ce să te agăți.

Iar vocea lui Jon Oliva, chiar și venită dintr-o imagine proiectată pe un ecran, a avut ceva dintr-o prezență fantomatică. Un fel de salut venit dintr-un timp care nu mai poate fi recuperat. Profunzimea piesei este cu atât mai puternică prin legătura sa cu memoria lui Criss Oliva, fratele lui Jon și unul dintre fondatorii Savatage. În acel moment, concertul a încetat să mai fie doar un concert. A devenit o formă de memorie.

Și poate tocmai aici se află una dintre marile puteri ale unei trupe precum Savatage: în capacitatea de a transforma absența în prezență.

Fără Jon Oliva pe scenă. Fără Criss Oliva. Fără Alex Skolnick. Și totuși, Savatage a sunat impecabil.A sunat viu.A sunat natural.A sunat ca o trupă care chiar avea chef să cânte.

Poate că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri ale serii. Nu am simțit nicio clipă că asist la o trupă venită să bifeze o apariție. Muzicienii s-au completat perfect, iar publicul, deși nu foarte numeros, a fost exact publicul care trebuia să fie acolo.

Aproximativ o mie de rockeri care au cântat împreună, au aplaudat împreună și au demonstrat că, uneori, o trupă poate fi uriașă chiar și atunci când publicul ei nu umple un stadion.

Savatage este, probabil, una dintre cele mai nedrept de subestimate formații în România. O trupă formată în 1979, care a construit de-a lungul deceniilor o muzică sofisticată, complexă, teatrală și, într-un fel, intelectuală, fără să-și piardă niciodată fibra de rock autentic.

Poate că Quantic ar fi fost prea mic pentru ei. Arenele Romane au fost, poate, puțin prea mari. Dar, într-un fel straniu și frumos, dimensiunea perfectă a concertului a fost chiar cea de aseară. Am fost exact câți trebuia să fim.

Mi-a spus Lenți Chiriac că îi mai văzuse pe Savatage de două ori în anii ’90. L-am invidiat sincer. Nu doar pentru că a avut șansa să-i vadă atunci, ci și pentru că, după aproape două ore de concert, am început să-mi dau seama că picioarele mele nu mai sunt chiar cele din anii ’90. Dar asta este poate una dintre glumele amare și inevitabile ale trecerii timpului: trupul obosește, memoria însă ține minte fiecare riff.

Iar Savatage ne-a oferit 19 melodii care au construit, una câte una, o mică saga.

Pe ecranul din fundal s-au succedat focul și flăcările, fulgerele și furtunile, nave care se scufundau și imagini ce păreau desprinse dintr-o mitologie a apocalipsei. Au fost rugăciuni către zei, povești despre pierdere, luptă și supraviețuire. Totul a fost mai mult decât un simplu fundal vizual: a fost decorul unei epopei rock în care fiecare cântec părea să deschidă o altă ușă.

Iar Zak Stevens a știut să țină în mână publicul. Să-i simtă energia, să-i provoace aplauzele, să-i conducă reacțiile. Nu ca un dirijor distant, ci ca un om care știe că un concert adevărat se construiește între scenă și cei din fața ei.

Într-o epocă în care, la prea multe concerte, vocea umană este lustruită până când aproape că își pierde imperfecțiunile, este reconfortant să vezi muzicieni care urcă pe scenă și cântă. Pur și simplu cântă. Fără artificii inutile. Fără să se ascundă în spatele tehnologiei.

Și poate că asta este una dintre lecțiile serii de 21 iulie: că muzica adevărată nu îmbătrânește. Se schimbă oamenii, se schimbă vremurile, se schimbă gusturile, dar o melodie bună își păstrează puterea de a te face să închizi ochii și să te întorci, pentru câteva minute, într-un loc în care ai mai fost cândva.

Savatage a venit la București după prea mult timp. Și a lăsat în urmă nu doar un concert, ci sentimentul că am fost martorii unei întâlniri rare: între trecut și prezent, între memorie și energie, între cei care au fost și cei care încă mai sunt.

Savatage, mulțumesc că ai venit… după atâta amar de timp, poate că era timpul. Dar data viitoare când mai ești prin zonă, te rog frumos, nu ne ocoli.

Photo Credit: Photo Legions