Radiotopic

După 28 de Ani: Templul Oaselor e genul de film care nu mai vrea să te sperie – vrea să te judece. Și o face cu un zâmbet murdar, cu sânge pe mâini și cu muzică pop în fundal, exact cum trebuie, exact când nu te aștepți. Dacă primele filme din serie erau despre panică, fugă și colaps, acesta e despre ce faci după ce ai învățat să trăiești printre ruine. Spoiler: nu ieși prea bine.

Nia DaCosta nu preia torța de la Danny Boyle ca pe o relicvă sacră, ci ca pe o bâtă cu cuie. Și o mânuiește cu o plăcere vizibilă. Templul Oaselor este cel mai obraznic, mai pervers și, paradoxal, mai ludic film din franciză. Un horror care râde – nu nervos, ci sardonic – de propriile sale excese, de spectator, de lume. Un film care știe că a trecut suficient timp încât apocalipsa să devină stil de viață.

Alex Garland, din nou la scenariu, mută elegant centrul de greutate: infectații sunt deja decor. Adevărata oroare e omul. Omul organizat. Omul ideologizat. Omul care a înțeles că sfârșitul lumii e o oportunitate de branding personal.

Aici intră în scenă Jimmies, una dintre cele mai scârboase și memorabile invenții ale cinemaului post-apocaliptic recent: o sectă satanică, kitsch și sadică, construită în jurul fantomei lui Jimmy Savile. Jack O’Connell, într-un rol de o energie dezechilibrată aproape erotică, îl joacă pe Sir Jimmy Crystal ca pe un amestec de guru de sală de fitness, stăpân de sclavi și prezentator TV ratat. Îmbrăcat în trening, cu apostoli blonzi ca niște extensii ale voinței sale, Crystal transformă un domeniu britanic într-un parc de distracții nihilist, unde caritatea e doar o altă formă de tortură cu aplauze. E grotesc, e excesiv, e uneori aproape de nesuportat – și exact asta e ideea. Infectații, pe lângă ei, par niște turiști rătăciți.

Și apoi, ca într-un contrapunct aproape metafizic, apare Ralph Fiennes.

Dacă filmul ar avea o inimă (una care încă bate, cumva), aceea este a doctorului Ian Kelson. Om de știință, șaman, nebun, DJ al apocalipsei. Un personaj care pare inventat într-un vis febril de Tarkovski trecut prin MTV-ul anilor ’80. Ascuns în Templul Oaselor – o catedrală construită din schelete umane, un monument funerar și umanist deopotrivă – Kelson nu refuză sfârșitul lumii. Îl orchestrează.

Fiennes e, pur și simplu, magnific. Un actor care știe că poate face orice și tocmai de aceea își permite să fie ridicol, tandru, terifiant. Îl vezi punând Duran Duran pentru un zombie Alpha dependent de morfină, cu aceeași seriozitate cu care Hamlet ținea un craniu în mână. Și apoi îl vezi dansând semi-gol, printre grămezi de oase, pe „The Number of the Beast” de la Iron Maiden, prefăcându-se a fi diavolul – și înțelegi că cinemaul încă mai poate produce momente de grație pură, imposibil de explicat, imposibil de uitat.

Unde am mai văzut asta? Desigur: Jack Nicholson, Jokerul din Batman (1989), dansând în muzeu pe Prince. Dar dacă Jokerul distrugea arta cu o bucurie infantilă, Kelson dansează pentru artă. Pentru memorie. Pentru ideea că umanitatea, chiar și făcută din oase, merită un altar.

Filmul e, în esență, despre două apocalipse. Una a spectacolului barbar, cealaltă a umanismului dus la extrem, până la nebunie. Între ele, DaCosta jonglează cu tonuri care n-ar trebui să funcționeze: horror visceral, satiră socială, umor negru, emoție autentică. Dar funcționează. Pentru că adevăratul virus, ni se spune clar, nu mai e Furia. Sunt ideologiile care cresc nestingherite în ruină.

Vizual, schimbarea e radicală și inspirată. Dacă Boyle filma nervos, ca un jurnalist de război cu telefonul în mână, DaCosta și directorul de imagine Sean Bobbitt aleg forța clasică a camerei ARRI Alexa 35, cu lentile anamorfice vintage. Imaginea nu mai fuge. Se uită. Contemplă. Lovește. E o frumusețe murdară, monumentală, care dă greutate fiecărei cruzimi și fiecărei tăceri.

Da, nu totul e perfect. Personajul Spike (Alfie Williams) e uneori înghițit de excesul grotesc, iar o secvență de tortură împinge metafora cruzimii umane până aproape de saturație. Dar sunt mici fisuri într-un film care pulsează de energie și curaj.

Când cele două lumi se întâlnesc, în final, la Templul Oaselor, explozia e cathartică. Publicul reacționează – nu doar cu șoc, ci cu bucurie. Cu aplauze. Cu acel sentiment rar că ai asistat la ceva.

Cu cameo-ul final (previzibil, dar eficient) care pregătește următorul capitol, Templul Oaselor nu e doar o continuare reușită. E o declarație de intenție. Dovada că această franciză nu doar supraviețuiește, ci se reinventează cu o plăcere aproape indecentă.

Este genul de film care îți amintește de ce mergi la cinema: să fii provocat, sedus, scandalizat și lăsat, la final, într-un întuneric comun, alături de ceilalți – infectați, supraviețuitori sau Jimmies.

Așteptăm continuarea!