Colaborarea dintre Peter Gabriel și Robert Lepage este una dintre acele întâlniri rare în care muzica și teatrul se contopesc până când granițele dintre ele dispar. Artist multidisciplinar, actor, regizor, dramaturg și creator de spectacole vizionare, Lepage a adus în universul scenic al lui Gabriel o imaginație aparte, construită din tehnologie, lumină, mișcare și simbol.
În 1992, Peter Gabriel l-a invitat să contribuie la conceperea spectacolului pentru turneul „Secret World Live”, o producție devenită reper pentru spectacolele live de amploare. Zece ani mai târziu, cei doi și-au reînnoit parteneriatul pentru „Growing Up Live”, unde scenografia spectaculoasă și soluțiile teatrale inovatoare ale lui Lepage au transformat concertul într-o adevărată experiență vizuală și emoțională.
Pentru turneul „i/o”, colaborarea lor a căpătat o nouă dimensiune. Robert Lepage și-a folosit din nou imaginația și ”bagheta magică” pentru a crea un spectacol în care muzica lui Peter Gabriel nu este doar ascultată, ci văzută, trăită și simțită. Este, în fond, o întâlnire între doi artiști care împărtășesc aceeași dorință: aceea de a transforma scena într-un spațiu al surprizei, al poeziei și al posibilului.
Seara de 21 iulie a fost una dintre acelea care te surprind în cel mai plăcut mod. Nu pentru că nu ai ști ce urmează să auzi, ci pentru că, uneori, muzica are darul de a-ți aminti cât de mult ai pierdut și, în același timp, cât de multe lucruri încă mai ai de trăit.
Pentru mine, Arenele Romane sunt o frumoasă întoarcere „acasă”. Un loc în care am văzut Alice Cooper, Dream Theater, Queensrÿche, Billy Idol, The Aristocrats, Megadeth, Soulfly, Sepultura, Devin Townsend și mulți alții și unde, de fiecare dată, am avut sentimentul că muzica poate suspenda timpul pentru câteva ore. De data aceasta, „acasă” a sunat a Savatage.
Și trebuie să recunosc: a fost pentru prima oară când am văzut trupa live și am fost sincer impresionat. Mai ales de unitatea ei. De felul în care cei șapte muzicieni de pe scenă au respirat împreună, fără să pară niciun moment că încearcă să demonstreze ceva. Pur și simplu au venit să cânte. Și au cântat al naibii de bine.
Vocea puternică și precisă a lui Zak Stevens a fost una dintre marile surprize ale serii. Are acea forță care nu vine din exces, ci din experiență. Iar între chitarele lui Al Pitrelli și Chris Caffery s-a creat o chimie care a dat concertului exact acea densitate sonoră pe care o aștepți de la Savatage. Nu a fost o demonstrație de virtuozitate rece, ci o conversație între doi chitariști care știu foarte bine când să vorbească și, mai ales, când să tacă.
Setlistul a traversat o parte importantă din istoria formației, cu piese cunoscute mai ales celor care au crescut cu rockul anilor ’80 și ’90. Dar momentul care mi-a rămas cel mai adânc în minte a fost „Believe”.
Pe ecranul uriaș, Jon Oliva a apărut cântând la pian. Pentru câteva clipe, trecutul și prezentul s-au întâlnit pe aceeași scenă. „Believe” este una dintre acele piese care depășesc granițele unui simplu cântec rock. Vorbește despre speranță, despre puterea de a trece prin momentele grele și despre acea forță interioară care te obligă să mergi înainte chiar și atunci când pare că nu mai ai de ce să te agăți.
Iar vocea lui Jon Oliva, chiar și venită dintr-o imagine proiectată pe un ecran, a avut ceva dintr-o prezență fantomatică. Un fel de salut venit dintr-un timp care nu mai poate fi recuperat. Profunzimea piesei este cu atât mai puternică prin legătura sa cu memoria lui Criss Oliva, fratele lui Jon și unul dintre fondatorii Savatage. În acel moment, concertul a încetat să mai fie doar un concert. A devenit o formă de memorie.
Și poate tocmai aici se află una dintre marile puteri ale unei trupe precum Savatage: în capacitatea de a transforma absența în prezență.
Fără Jon Oliva pe scenă. Fără Criss Oliva. Fără Alex Skolnick. Și totuși, Savatage a sunat impecabil.A sunat viu.A sunat natural.A sunat ca o trupă care chiar avea chef să cânte.
Poate că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri ale serii. Nu am simțit nicio clipă că asist la o trupă venită să bifeze o apariție. Muzicienii s-au completat perfect, iar publicul, deși nu foarte numeros, a fost exact publicul care trebuia să fie acolo.
Aproximativ o mie de rockeri care au cântat împreună, au aplaudat împreună și au demonstrat că, uneori, o trupă poate fi uriașă chiar și atunci când publicul ei nu umple un stadion.
Savatage este, probabil, una dintre cele mai nedrept de subestimate formații în România. O trupă formată în 1979, care a construit de-a lungul deceniilor o muzică sofisticată, complexă, teatrală și, într-un fel, intelectuală, fără să-și piardă niciodată fibra de rock autentic.
Poate că Quantic ar fi fost prea mic pentru ei. Arenele Romane au fost, poate, puțin prea mari. Dar, într-un fel straniu și frumos, dimensiunea perfectă a concertului a fost chiar cea de aseară. Am fost exact câți trebuia să fim.
Mi-a spus Lenți Chiriac că îi mai văzuse pe Savatage de două ori în anii ’90. L-am invidiat sincer. Nu doar pentru că a avut șansa să-i vadă atunci, ci și pentru că, după aproape două ore de concert, am început să-mi dau seama că picioarele mele nu mai sunt chiar cele din anii ’90. Dar asta este poate una dintre glumele amare și inevitabile ale trecerii timpului: trupul obosește, memoria însă ține minte fiecare riff.
Iar Savatage ne-a oferit 19 melodii care au construit, una câte una, o mică saga.
Pe ecranul din fundal s-au succedat focul și flăcările, fulgerele și furtunile, nave care se scufundau și imagini ce păreau desprinse dintr-o mitologie a apocalipsei. Au fost rugăciuni către zei, povești despre pierdere, luptă și supraviețuire. Totul a fost mai mult decât un simplu fundal vizual: a fost decorul unei epopei rock în care fiecare cântec părea să deschidă o altă ușă.
Iar Zak Stevens a știut să țină în mână publicul. Să-i simtă energia, să-i provoace aplauzele, să-i conducă reacțiile. Nu ca un dirijor distant, ci ca un om care știe că un concert adevărat se construiește între scenă și cei din fața ei.
Într-o epocă în care, la prea multe concerte, vocea umană este lustruită până când aproape că își pierde imperfecțiunile, este reconfortant să vezi muzicieni care urcă pe scenă și cântă. Pur și simplu cântă. Fără artificii inutile. Fără să se ascundă în spatele tehnologiei.
Și poate că asta este una dintre lecțiile serii de 21 iulie: că muzica adevărată nu îmbătrânește. Se schimbă oamenii, se schimbă vremurile, se schimbă gusturile, dar o melodie bună își păstrează puterea de a te face să închizi ochii și să te întorci, pentru câteva minute, într-un loc în care ai mai fost cândva.
Savatage a venit la București după prea mult timp. Și a lăsat în urmă nu doar un concert, ci sentimentul că am fost martorii unei întâlniri rare: între trecut și prezent, între memorie și energie, între cei care au fost și cei care încă mai sunt.
Savatage, mulțumesc că ai venit… după atâta amar de timp, poate că era timpul. Dar data viitoare când mai ești prin zonă, te rog frumos, nu ne ocoli.
Există două feluri de oameni care vor ieși din sala de cinema după The Odyssey al lui Sir Christopher Nolan. Cei care vor dezbate dacă Lupita Nyong’o avea sau nu ce căuta în pielea Elenei din Troia, dacă Telemah avea voie să-i spună „dad” lui Odiseu și dacă Homer s-ar răsuci sau nu în mormânt. Și cei care au înțeles că toate aceste fleacuri sunt zgomot de fond.
Am lăsat filmul la dospit câteva zile, așa cum lași un vin să respire. Și am realizat că Nolan nu m-a trimis în Grecia antică. M-a trimis în copilărie. În serile în care citeam Odiseea și îmi imaginam marea fără să o fi văzut vreodată. Acolo unde ciclopii erau cât blocurile, sirenele cântau doar în capul meu, iar Ithaca era mai reală decât cartierul.
Doar că acum imaginația mea are un aliat pe care cartea nu l-a avut niciodată: sunetul.
Nu imaginea este marea revelație a acestui film. Imaginea este, cum era de așteptat, impecabilă. Nolan știe să filmeze monumental aproape din reflex. Dar adevărata aventură se petrece în boxele sălii IMAX.
Și aici începe meritul uriaș al lui Ludwig Göransson.
După Tenet și Oppenheimer, suedezul primește cea mai dificilă misiune din cariera lui. Iar Nolan îi pune o condiție care pare absurdă pentru un blockbuster de sute de milioane: fără orchestră simfonică.
De ce?
Pentru că orchestra, în forma în care o știm astăzi, pur și simplu nu exista în Grecia antică.
Orice alt compozitor ar fi încercat să mimeze trecutul. Göransson îl reconstruiește.
Lira, aulosul, gonguri din bronz, instrumente de percuție uitate prin muzee și săli de cercetare sunt puse să vorbească într-o limbă pe care nu o înțelegem, dar pe care o simțim instinctiv. Peste toate acestea, compozitorul strecoară discret sintetizatoare moderne, fără să fractureze iluzia. Nu sună nici arheologic, nici futurist. Sună… atemporal.
Este una dintre puținele coloane sonore recente care nu încearcă să-ți spună ce trebuie să simți și nu împinge emoția cu coatele. Nu îți urlă în urechi că acum trebuie să plângi sau că acum trebuie să tresari. Ea respiră odată cu filmul și tocmai de aceea devine aproape invizibilă.
În asta constă stă măreția ei.
Hans Zimmer construia catedrale sonore. Îl recunoșteai după primele două măsuri. Un acord și știai că intri în universul lui.Göransson procedează exact invers:își șterge urmele.
În Black Panther a mers până în Senegal pentru a înregistra muzicieni africani autentici. În The Mandalorian a făcut dintr-un fluier suedez una dintre cele mai recognoscibile teme TV ale ultimului deceniu. În Oppenheimer a transformat vioara într-un mecanism al anxietății. Iar acum, în The Odyssey, renunță aproape complet la confortul orchestrei și reconstruiește sonor o civilizație dispărută de aproape trei mii de ani.
Puțini compozitori au curajul să renunțe la tot ceea ce știu că funcționează.Göransson îl are!
Iar Nolan știe foarte bine de ce îl ține aproape. Colaborarea lor începe să capete aceeași greutate pe care a avut-o, timp de aproape două decenii, tandemul Nolan–Hans Zimmer. Nu seamănă deloc, iar asta este cea mai mare calitate a ei.
Am citit deja zeci de opinii despre film. Despre ritm. Despre distribuție. Despre fidelitatea față de Homer.
Sincer?
Nu mă interesează.
Nici când citeam Odiseea nu-mi puneam întrebări despre culoarea pielii Elenei sau despre expresiile folosite de Telemah. Eram ocupat să călătoresc.
La fel am făcut și acum.Așa că nu vă spun să mergeți să vedeți The Odyssey.Vă spun să mergeți să-l auziți.
Pentru că, dincolo de imaginile uriașe filmate de Sir Christopher Nolan, adevărata epopee se petrece în urechi. Iar dacă ieșiți din sală cu senzația că ați fost, pentru aproape trei ore, martorii unei lumi dispărute, meritul îi aparține în egală măsură lui Ludwig Göransson.
„Procesul”. „Metamorfoza”. „Castelul”. La mai bine de un secol de la moartea lui Franz Kafka, opera sa continuă să fie citită și reinterpretată de fiecare generație. Numele lui a devenit sinonim cu absurdul și a dat naștere adjectivului „kafkian”. Dar dincolo de una dintre cele mai influente opere ale secolului XX, cine a fost omul care a scris-o?
În perioada 10–16 august, Sfântu Gheorghe devine din nou locul de întâlnire al cineaștilor și iubitorilor de film, odată cu cea de-a 23-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL. Programul cuprinde și anul acesta competiția de lungmetraj, cele două competiții de scurtmetraj (națională și internațională), proiecții speciale, întâlniri și dialoguri cu realizatorii filmelor și invitații speciali, într-unul dintre cele mai spectaculoase decoruri naturale din România.
Teatrul EXCELSIOR, singurul teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți, încheie stagiunea 2025–2026 după un sezon care i-a confirmat maturitatea artistică și relevanța pentru publicul tânăr. Cinci premiere, două proiecte cultural-educaționale, peste 35.000 de spectatori, 272 de reprezentații, participări la importante festivaluri de teatru, numeroase premii și nominalizări, multiple cronici de specialitate favorabile definesc una dintre cele mai consistente stagiuni din istoria recentă a teatrului.
Reconstituire animată – lupta navală de la Salamis, 480 î.e.n. Copyright, Big Media Footage
În fiecare săptămână, de luni până vineri, de luni 20 iulie, de la 19:40
Trădări istorice este o serie documentară de referință, formată din șase episoade, care va fi difuzată la Viasat History, oferind telespectatorilor o incursiune în adâncimile unei lumi obscure în care loialitatea era o formă de putere, iar trădarea putea dărâma imperii.
La aproape trei decenii de la realizare, „Dolce far niente” (1998), filmul scris și regizat de Nae Caranfil, ajunge pentru prima dată în cinematografele din România, distribuit de Independența Film. Restaurat și remasterizat în format 4K de către Arhiva Națională de Filme, filmul va putea fi văzut în cadrul unor proiecții speciale la București, Cluj, Iași, Timișoara.
„Umbra tatălui meu”, premiat anul trecut la Cannes și co-scris, respectiv regizat de Akinola Davis Jr., spune povestea unei familii nigeriene într-un moment de răscruce al istoriei recente. Acțiunea se desfășoară în anul în care alegerile păreau să aducă sfârșitul unei lungi perioade de dominație politică și să deschidă drumul către o viață mai dreaptă pentru un popor apăsat de nedreptăți și inegalități.
Hidden – The Social Space găzduiește pe 9 iulie de la ora 19:00 vernisajul expoziției „Valentin m-a trezit! – Fragmente”, o selecție de lucrări semnate de Noni-Emil Iordache, pictor și autor al numeroase volume de versuri publicate, unul dintre acei artiști rari pentru care cuvântul și imaginea nu sunt discipline separate, ci manifestări ale aceleiași sensibilități.
Radiotopic 