„Ostatic american” („American Hostage”), noul serial thriller psihologic cu Jon Hamm, câștigător al premiului Emmy, în rolul principal, va avea premiera pe 21 septembrie, pe HBO Max în România. Serialul are opt episoade și este inspirat de o poveste reală petrecută în anii ’70.
Citește restul acestei intrări »Să adaptezi un joc video pentru marele ecran nu e tocmai floare la ureche. Mai ales când protagonistul nu este vreun comando uns cu toate alifiile, capabil să decimeze o hoardă de zombi cu o mitralieră într-o mână și cu o grenadă între dinți. Dimpotrivă.
Citește mai mult: Resident Evil: S-a dus dracului coletul!
Personajul Bryan este un băiat cât se poate de normal, un curier medical, care are o geantă de dus din punctul A în punctul B și, în principiu, cam asta ar trebui să fie întreaga lui problemă. Numai că punctul B se află în universul Resident Evil, unde lucrurile au prostul obicei de a lua o turnură catastrofală exact când crezi că ai o zi banală la serviciu.
Bryan nu știe să încarce o armă. Nu știe să lupte. Se sperie, țipă, înjură, se enervează și, în general, reacționează la monștri cam cum ar reacționa orice om normal pus în situația de a vedea unul venind spre el. Adică foarte puțin eroic și foarte mult omenește.Și tocmai aici începe distracția.
Noul Resident Evil, scris, regizat și produs de Zach Cregger, are o calitate din ce în ce mai rară într-un blockbuster horror: pare că realizatorii s-au distrat făcându-l. Și nu doar că s-au distrat, ci au lăsat distracția să contamineze pelicula — în sensul bun al cuvântului, ceea ce, în universul Resident Evil, este o formulare cu potențial letal.
Filmul este adesea foarte amuzant, dar niciodată în detrimentul groazei. Dimpotrivă: umorul face ca momentele horror să lovească și mai tare. Regizorul Zach Cregger înțelege un principiu simplu pe care multe filme contemporane par să-l fi uitat: dacă personajul nu este invulnerabil, pericolul devine interesant.
Iar Bryan este exact opusul supereroului.Când ceilalți ar scoate pistolul, el probabil ar căuta instrucțiunile. Când protagonistul tradițional ar spune „Stați în spatele meu!”, Bryan ar avea toate șansele să întrebe dacă nu există, totuși, o ieșire secundară. Și când ceva monstruos îi sare în față, nu adoptă o poziție de luptă spectaculoasă, ci reacția firească a omului care tocmai a constatat că realitatea a luat-o razna.
Actorul Austin Abrams exploatează excelent această vulnerabilitate. O mare parte din film îl obligă să privească lucruri absolut halucinante, iar reacțiile lui devin aproape un comentariu paralel la ceea ce vedem pe ecran. Este spectatorul nostru din interiorul filmului: omul care se uită la coșmar și, asemenea nouă, se întreabă probabil cine naiba a considerat că ar fi o idee bună să continue.
În adaptările Resident Evil de până acum, accentul cădea frecvent pe personaje competente, cool, pregătite să anihileze orice creatură care le iese în cale. Cregger schimbă radical perspectiva. În loc să ne ofere satisfacția de a vedea un profesionist făcându-și meseria, ne pune alături de un amator care încearcă pur și simplu să supraviețuiască.
Și, paradoxal, tocmai de aici rezultă adrenalina.Pentru că atunci când eroul nu știe ce face, nici spectatorul nu mai poate presupune că știe. Fiecare ușă poate ascunde ceva. Fiecare zgomot poate anunța o nenorocire. Iar fiecare armă care apare pe ecran vine cu întrebarea esențială: oare omul ăsta știe s-o folosească?
Cregger își construiește filmul mai degrabă ca pe un montagne russe decât ca pe o narațiune horror convențională. Povestea este suficient de simplă pentru a-i permite să se joace. Virusul se răspândește, haosul crește, iar Bryan înaintează printr-o lume care pare să se dezintegreze cu fiecare minut.Nu intriga sofisticată este principala atracție, ci ceea ce face regizorul cu ea.
Cregger își asumă fără rezerve moștenirea horror-ului SF: The Thing, Alien, The Fly și, pe alocuri, chiar eficiența de acțiune a unui Die Hard. Nu este vorba despre simple trimiteri decorative, ci despre o înțelegere vizibilă a mecanismelor genului: tensiune, corporalitate, grotesc, claustrofobie, surpriză și, mai ales, plăcerea de a pune personajul în situații din ce în ce mai imposibile.
Rezultatul este o combinație destul de rară: filmul poate fi simultan stupid de amuzant și serios de înfricoșător.
Și aici este unul dintre marile merite ale lui Cregger: nu îi este rușine nici de una, nici de cealaltă.
Nu încearcă să transforme Resident Evil într-o dramă solemnă despre condiția umană, dar nici nu îl reduce la o paradă de zombi și membre smulse. Spectacolul rămâne spectacol, însă personajele au suficientă umanitate încât să ne pese ce li se întâmplă.
Mai mult, filmul emană o bucurie aproape contagioasă. Este senzația pe care o ai când vezi un cineast care a primit acces la o cutie uriașă cu jucării și, în loc să aleagă una singură, le varsă pe toate pe podea.
Este un film care pare permanent la un pas de a deraia — dar tocmai această impresie de libertate îi dă energie.
Cregger nu se comportă ca un regizor care trebuie să demonstreze că este serios. Se comportă ca unul care știe foarte bine ce-i place. Iar această siguranță se vede în felul în care combină horror-ul, acțiunea, grotescul și comedia fără să lase niciunul dintre ingrediente să înghită complet restul.
În fond, noul Resident Evil funcționează pentru că înțelege ceva fundamental despre jocurile video: nu trebuie neapărat să copiezi mecanic jocul ca să-i păstrezi spiritul.
Trebuie să păstrezi senzația de pericol, de explorare, de surpriză și de „ce dracu’ mai urmează acum?”.
Iar Cregger exact asta face.În loc să ne ofere un alt erou indestructibil care intră într-o încăpere și rezolvă problema, ne oferă un om obișnuit care intră într-un coșmar și încearcă să nu moară. Diferența pare mică. De fapt, este esențială.
Pentru că Resident Evil devine astfel nu doar o galerie de monștri, ci și o comedie involuntară a supraviețuirii: omul contra virusului, omul contra creaturilor, omul contra propriilor limite și, probabil cel mai important, omul contra ideii complet neinspirate de a mai continua să înainteze atunci când toate instinctele îi urlă să fugă.
Filmul își păstrează până la final apetitul pentru risc. Iar ultimele minute confirmă că Cregger nu este interesat să închidă totul frumos, cu fundiță și certificat de bună purtare. Preferă să lase publicul cu gura căscată.Și foarte bine face.
Resident Evil este, în cele din urmă, un spectacol horror care nu uită să se distreze. Un film zgomotos, grotesc, surprinzător, uneori absurd și, culmea, tocmai de aceea foarte viu.
Iar dacă aceasta este direcția în care franciza vrea să meargă, atunci poate că, după atâția ani de zombi, mutanți și experimente genetice, Resident Evil a descoperit în sfârșit arma secretă: un erou care seamănă mai mult cu spectatorul decât cu un soldat.
De mult n-am mai văzut o comedie atât de savuroasă și de inteligent construită precum „Crima de la etajul III”. Un film care își extrage umorul nu doar din situațiile în care își plasează personajele, ci mai ales din finețea dialogurilor, din jocul permanent al aparențelor și dintr-o galerie de personaje pe cât de pitorești, pe atât de recognoscibile. Gilles Lellouche și Laetitia Casta le interpretează cu vervă, naturalețe și un remarcabil simț al comicului.
Citește restul acestei intrări »Invitatie la vernisaj insotita de prezentarea curatoarei expozitiei, criticul de arta Ana Amelia Dincă.
Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.
Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.
Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.
Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moarăDe data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.
Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.
Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.
Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.
Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.
Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.
Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.
Apoi avem scena stomatologică.
Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.
După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.
Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.
Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.
Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.
Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.
Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.
Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.
Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.
Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.
Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.
Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.
Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.
Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.
Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.
Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.
Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.
Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.
Din experiența mea, oamenii care urăsc pisicile și cei care le iubesc le descriu exact în același fel. „Sunt niște ticăloase.” Diferența e doar de intonație. Primii o spun cu indignarea celui care a fost zgâriat pe canapea, ceilalți cu tandrețea celui care tocmai a fost zgâriat pe canapea și consideră că, într-un fel, a meritat-o.
Citește mai mult: Alley Cats: tandrețea de după obscenitateFac parte din a doua categorie. Am pentru pisici o slăbiciune care, în termeni medicali, probabil ar necesita tratament. Îmi plac tocmai pentru că sunt egoiste, imprevizibile, încăpățânate și perfect convinse că lumea există pentru a le satisface. Sunt niște mici tirani cu blană, iar faptul că uneori îți permit să-i mângâi reprezintă, probabil, cea mai eficientă formă de manipulare afectivă inventată de natură.
Așadar, ideea lui Ricky Gervais de a transforma o gașcă de pisici vagaboande în niște ființe capabile să discute despre sex, moarte, mâncare, singurătate și inutilitatea existenței mi s-a părut, în principiu, excelentă. Mai ales că Gervais știe, sau cel puțin a știut cândva, că între vulgaritate și umor există o diferență fundamentală: vulgaritatea poate fi spusă de oricine; pentru umor îți trebuie o idee.
În Alley Cats, problema este că ideea întârzie.
Serialul, creat de Gervais pentru Netflix, are șase episoade de aproximativ un sfert de oră și urmărește o gașcă de pisici de stradă care își duc existența într-o cocioabă abandonată, în fața unui televizor care, printr-o minune tehnică inexplicabilă, continuă să funcționeze.
Gus, interpretat vocal de Gervais, este liderul informal al bandei: gras, leneș, gălăgios, ignorant, misogin, convins că este mult mai inteligent și mai periculos decât este în realitate. Cu alte cuvinte, Ricky Gervais într-o altă formă de prezentare …PowerPoint.
Fang este motanul care rezolvă conflictele prin violență. Olive, vocea lui Diane Morgan, are preocupări reproductive ceva mai insistente. Puke, interpretat de David Earl, este un fel de tomberon organic dotat cu aparat genital și imaginație. Iar Ponce, vocea lui Tom Basden, este aristocratul grupului, pisica domestică, educată și decentă, ceea ce, evident, îl face obiectul permanent al batjocurii.
Este, în fond, o societate umană redusă la esență și mutată într-un grup de pisici.
Și aici apare prima problemă: esența respectivă nu este tocmai subtilă.
Pisicile beau. Pisicile mănâncă. Pisicile vor sex. Pisicile se insultă. Pisicile se laudă. Pisicile vorbesc despre penisuri. Pisicile vorbesc despre moarte. Pisicile vorbesc despre cât de proaste sunt celelalte pisici…și vorbesc prea mult!
Gervais a povestit că vocile au fost înregistrate împreună, nu separat, ceea ce se simte: există o chimie autentică între interpreți, senzația aceea plăcută de gașcă veche care s-a așezat la bere și a început să spună tâmpenii.
Numai că există o problemă cu gașca veche care spune tâmpenii la a treia bere: faptul că tu ești beat nu înseamnă că și ceilalți sunt obligați să se distreze.
Alley Cats are exact această energie. Uneori ai senzația că Gervais și compania s-au distrat copios în studio și că, după terminarea înregistrărilor, cineva a avut nefericita idee să le spună:
— Băieți, hai să facem și un serial din asta.
Iar nimeni n-a găsit suficientă luciditate să răspundă:
— Sau mai bine nu.
Pentru că vulgaritatea lui Gervais nu este, în sine, problema. Umorul obscen poate fi excelent atunci când obscenitatea servește unei observații. Când sub cuvântul „fuck” se află o idee. Când penisul este un instrument comic, nu un substitut pentru scenariu.
În Alley Cats, însă, multe dintre glume par să pornească de la întrebarea: „Care este cel mai grosolan lucru pe care îl putem spune despre asta?” Și, după ce găsesc răspunsul, îl spun.Apoi îl mai spun o dată.Pentru siguranță.După care îl explică.
Nu este tocmai metoda lui The Office, unde umorul se năștea din observația crudă a micilor umilințe cotidiene. Nici din Extras, unde cruzimea avea aproape întotdeauna o țintă și un mecanism comic. Acolo, Gervais știa să lase tăcerea să lucreze. Să-l lase pe idiot să fie idiot suficient de mult încât să devină ridicol fără să fie nevoie ca cineva să ne anunțe că este idiot.
Aici, în schimb, pisicile au tendința de a explica gluma până când aceasta moare de plictiseală. Și totuși, Alley Cats are o a doua față. Mult mai interesantă.
Pentru că sub stratul gros de obscenități se află o poveste despre niște ființe vulnerabile, abandonate, care știu că sunt aproape insignifiante și că lumea nu le datorează nimic.Pisicile sunt lovite de mașini. Sunt abandonate. Dispar. Mor. Sunt înlocuite. Sunt lăsate în frig. Iar pentru ele, moartea nu este o abstractizare filozofică, ci ceva ce se întâmplă literalmente la colțul străzii.
Aici Gervais este mai aproape de ceea ce știe să facă bine.
Sentimentalismul există, dar nu este complet fals. În spatele tuturor glumelor despre organe genitale, rahat și SIDA se află ideea destul de simplă că viața unui animal este, pentru animalul respectiv, întreaga lui lume.
Introducerea lui Kitten, pisicuța rătăcită interpretată de Jo Hartley, schimbă temporar registrul. Gașca decide să o ajute să se întoarcă acasă, iar această misiune devine firul narativ al sezonului.
Este și momentul în care serialul încearcă să ne amintească faptul că sub toate acele guri spurcate există niște creaturi capabile de atașament.
Doar că problema este că, atunci când cineva îți bagă sentimentalismul pe gât după ce ți-a turnat în ureche douăzeci de minute de obscenități, reflexul natural nu este să plângi. Este să verifici dacă nu cumva ai apăsat din greșeală pe alt serial.
Alley Cats vrea să fie în același timp ireverențios și tandru, vulgar și existențialist, nihilist și emoționant. Intenția este lăudabilă. Execuția este inegală.
Alteori ai senzația că privești un grup de adolescenți care au descoperit că Netflix permite înjurături.
Și mai există o problemă: pisicile nu sunt suficient de pisici.Sunt, în prea multe momente, oameni cu blană.
Asta poate părea o distincție stupidă, dar nu este. Farmecul unei pisici vine tocmai din faptul că nu este un om. Din privirea ei inexplicabilă. Din faptul că poate sta douăzeci de minute privind un perete și apoi poate decide că singurul lucru important din univers este să împingă un obiect de pe masă.
Alley Cats transformă pisicile în vehicule pentru opiniile lui Ricky Gervais.Și, după un timp, începi să vezi prea mult Ricky Gervais și prea puține pisici.
Asta nu înseamnă că serialul este un dezastru. Are câteva replici excelente, o distribuție de voci foarte bună și suficientă obrăznicie cât să mai provoace încă un oftat indignat din partea cuiva care, în mod normal, își exprimă opiniile despre comedie în comentarii cu profilul public. Gervais nu pare să fi făcut niciun compromis în privința limbajului, iar pentru unii spectatori tocmai această lipsă de menajamente va fi principalul argument în favoarea serialului.
Eu însă am o problemă cu provocarea de dragul provocării.Dacă vrei să mă șochezi, șochează-mă.Dacă vrei să mă faci să râd, fă-mă să râd.Dacă vrei să mă faci să plâng, fă-mă să plâng.
Dar dacă îmi spui de zece ori „uite ce obscen sunt!” începe să pară că nu mai ai nimic altceva de spus.
Și asta este, până la urmă, impresia lăsată de Alley Cats: un Ricky Gervais care încă știe exact unde este butonul de „offence”, dar care pare să fi uitat că, după ce apeși pe el, ar fi bine să existe și o glumă.
Pisicile rămân însă simpatic de ticăloase.Serialul, nu întotdeauna.
Pentru pisici, aș mai fi rămas, dar pentru Gervais, aș mai aștepta.
Festivalul de Film și Istorii Râșnov (FFIR) debutează vineri, 7 august, și propune, timp
de 17 zile, peste 100 de evenimente în Râșnov, Brașov, Feldioara și Codlea.
©PERNELMEDIA Regele mayaș Jasaw Chan K’awiil de Tikal – reconstituire stilizată cu ajutorul inteligenței artificiale
Viasat History difuzează în premieră Mayașii: Războiul celor cinci regate, o serie documentară arheologică de referință, compusă din patru episoade, care dezvăluie rivalitățile dramatice, intrigile politice și luptele pentru putere care au modelat civilizația maya, săptămâna aceasta, în fiecare zi până joi 6 august, de la 19:45.
Citește restul acestei intrări »
August aduce la televiziunile Warner Bros. Discovery combinația potrivită pentru ultimele săptămâni de vară: competiții sportive pline de adrenalină, povești adevărate, aventuri spectaculoase și premiere pentru toate gusturile.
Citește restul acestei intrări »
Între 31 iulie și 2 august, Grădina Botanică din București găzduiește cea de-a X-a ediție a
Festivalului Strada Armenească, trei zile în care patrimoniul și cultura Armeniei se întâlnesc cu
muzica, arta contemporană, gastronomia și dialogul intercultural.
Radiotopic 