Am puține cuvinte de spus despre filmul văzut aseară la Cinema Elvire Popescu! Poate pentru că mă pregăteam să văd Words of War, filmul biografic din 2025 care spune povestea reală a jurnalistei ruse de investigație, Anna Politkovskaia și cred că e mai bine că s-a nimerit să le văd în ordinea asta: mai întâi Zviaghințev și apoi James Strong.De ce? Pentru că primul e mai codat, iar al doilea e o lecție de istorie sumbră.
Citește mai mult: Minotaur… sau rutina sfârșitului lumiiRevenind la Minotaur, pentru că despre el este vorba, nu vorbim despre un original: inspirația lui Zviaghințev vine de la La Femme infidèle, filmul lui Claude Chabrol din 1969. Și putea să îi rămână așa numele, dar regizorul, care trăiește în exil în Franța din 2022, și-a zis: mai bine îi schimb numele în Minotaur, cel care aștepta în fiecare an şapte fete şi şapte băieţi pe care să-i mănânce, îmi iese și treaba din film cu 14 candidați pe care să-i trec pe lista încorporării și,culmea, firul narațiunii (nu al Ariadnei) este derulat în film cu cât mai puține ocolișuri. Începutul, cu un ostrov, mi-a dat o stare de reîntâlnire cu Tarkovski, dar nu este pentru prima oară când am acest deja-vu. Apoi suntem pregătiți (de parcă mai era nevoie) să vedem cât de coruptă e societatea rusă, de ședințele cu fotografia ”tătucului” în care sunt stabilite normele de predare a viitorilor combatanți în operațiunea specială, de primele ghionturi în inimă când soțul bănuiește că soția este prinsă în mrejele unui tânăr fotograf și de soluția (finală) de eliminare a obiectului pasiunii.
„Minotaur” lasă, la final, un sentiment de insatisfacție. Nu atât pentru ceea ce spune, cât pentru faptul că multe dintre lucrurile pe care le pune în discuție despre Rusia sunt deja cunoscute. Nici pendularea lui Andrei Zviaghințev între thriller și dramă nu pare să se așeze într-o formulă pe deplin convingătoare, filmul lăsând impresia că nu își duce până la capăt nici una dintre cele două direcții.
Despre bani, putere și cinism, „Minotaur” vorbește cu o indignare ținută sub control, în timp ce povestea se desfășoară într-un registru rece, aproape impasibil. Iar actualitatea temelor sale, în special neliniștea provocată de amenințarea difuză care vine dinspre Est, îi conferă o rezonanță aparte. Greu de imaginat un moment mai potrivit pentru un asemenea film.
Și totuși, dincolo de această aparentă indecizie narativă, se ascunde o formă de îndrăzneală. Zviaghințev construiește o poveste despre un triunghi amoros burghez, plasând-o în umbra unui război care a acaparat întreaga realitate. Într-un asemenea context, conflictele sentimentale și dramele domestice ale unor oameni privilegiați par aproape derizorii, lipsite de importanță în raport cu amploarea catastrofei. Tocmai această contradicție, această ciocnire între intimitatea unor destine și dimensiunea unei tragedii colective, face din Minotaur un film destul de straniu și mai puțin captivant.
Ceea ce impresionează nu este neapărat orbirea în care trăiesc personajele și cercul lor de prieteni bogați, oameni atât de bine protejați de propria avere și de influența pe care o exercită, încât pot trata cu ironie până și acuzații grave precum cea de trădare, în timp ce își continuă conversațiile printre delicatese, glume obscene și opulența restaurantelor de lux. Mai tulburător este felul în care viața refuză să se oprească: dorințele, speranțele, minciunile, rănile și tentativele de împăcare își urmează cursul chiar și atunci când, în jur, totul pare înghițit de o catastrofă fără ieșire.
Despre cinema-ul lui Zviaghințev s-au spus, de-a lungul timpului, cam aceleași lucruri: este sumbru, crud, necruțător, lipsit de compasiune. Minotaur nu face excepție și nici nu încearcă să contrazică aceste calificative. Numai că adevărata miză a filmelor sale nu stă atât în cruzimea lumii pe care ele o descriu, cât în felul în care oamenii continuă să trăiască în interiorul ei. Să iubească, să mintă, să spere, să se împace, să-și caute fericirea, deși înțeleg, mai mult sau mai puțin lucid, că nu există o ieșire din coșmarul care îi înconjoară. Poate că aici se află paradoxul cel mai tulburător al filmului: în capacitatea vieții de a-și continua mecanic, încăpățânat, mersul chiar și atunci când istoria pare să nu mai lase loc pentru nimic altceva. Ultimul cadru mută perspectiva deasupra norilor, unde un avion începe coborârea, întâmpinat parcă de un peisaj indiferent la tot ceea ce se petrece dedesubt. Nu e o promisiune a salvării și nici un semn al unui nou început. Doar o continuare a drumului. Iar această normalitate care supraviețuiește catastrofei este, poate, imaginea cea mai apăsătoare pe care o lasă Minotaur.
