Radiotopic

Există două feluri de oameni care vor ieși din sala de cinema după The Odyssey al lui Sir Christopher Nolan. Cei care vor dezbate dacă Lupita Nyong’o avea sau nu ce căuta în pielea Elenei din Troia, dacă Telemah avea voie să-i spună „dad” lui Odiseu și dacă Homer s-ar răsuci sau nu în mormânt. Și cei care au înțeles că toate aceste fleacuri sunt zgomot de fond.

Eu fac parte din a doua categorie.

Am lăsat filmul la dospit câteva zile, așa cum lași un vin să respire. Și am realizat că Nolan nu m-a trimis în Grecia antică. M-a trimis în copilărie. În serile în care citeam Odiseea și îmi imaginam marea fără să o fi văzut vreodată. Acolo unde ciclopii erau cât blocurile, sirenele cântau doar în capul meu, iar Ithaca era mai reală decât cartierul.

Doar că acum imaginația mea are un aliat pe care cartea nu l-a avut niciodată: sunetul.

Nu imaginea este marea revelație a acestui film. Imaginea este, cum era de așteptat, impecabilă. Nolan știe să filmeze monumental aproape din reflex. Dar adevărata aventură se petrece în boxele sălii IMAX.

Și aici începe meritul uriaș al lui Ludwig Göransson.

După Tenet și Oppenheimer, suedezul primește cea mai dificilă misiune din cariera lui. Iar Nolan îi pune o condiție care pare absurdă pentru un blockbuster de sute de milioane: fără orchestră simfonică.

De ce?

Pentru că orchestra, în forma în care o știm astăzi, pur și simplu nu exista în Grecia antică.

Orice alt compozitor ar fi încercat să mimeze trecutul. Göransson îl reconstruiește.

Lira, aulosul, gonguri din bronz, instrumente de percuție uitate prin muzee și săli de cercetare sunt puse să vorbească într-o limbă pe care nu o înțelegem, dar pe care o simțim instinctiv. Peste toate acestea, compozitorul strecoară discret sintetizatoare moderne, fără să fractureze iluzia. Nu sună nici arheologic, nici futurist. Sună… atemporal.

Este una dintre puținele coloane sonore recente care nu încearcă să-ți spună ce trebuie să simți și nu împinge emoția cu coatele. Nu îți urlă în urechi că acum trebuie să plângi sau că acum trebuie să tresari. Ea respiră odată cu filmul și tocmai de aceea devine aproape invizibilă.

În asta constă stă măreția ei.

Hans Zimmer construia catedrale sonore. Îl recunoșteai după primele două măsuri. Un acord și știai că intri în universul lui.Göransson procedează exact invers:își șterge urmele.

În Black Panther a mers până în Senegal pentru a înregistra muzicieni africani autentici. În The Mandalorian a făcut dintr-un fluier suedez una dintre cele mai recognoscibile teme TV ale ultimului deceniu. În Oppenheimer a transformat vioara într-un mecanism al anxietății. Iar acum, în The Odyssey, renunță aproape complet la confortul orchestrei și reconstruiește sonor o civilizație dispărută de aproape trei mii de ani.

Puțini compozitori au curajul să renunțe la tot ceea ce știu că funcționează.Göransson îl are!

Iar Nolan știe foarte bine de ce îl ține aproape. Colaborarea lor începe să capete aceeași greutate pe care a avut-o, timp de aproape două decenii, tandemul Nolan–Hans Zimmer. Nu seamănă deloc, iar asta este cea mai mare calitate a ei.

Am citit deja zeci de opinii despre film. Despre ritm. Despre distribuție. Despre fidelitatea față de Homer.

Sincer?

Nu mă interesează.

Nici când citeam Odiseea nu-mi puneam întrebări despre culoarea pielii Elenei sau despre expresiile folosite de Telemah. Eram ocupat să călătoresc.

La fel am făcut și acum.Așa că nu vă spun să mergeți să vedeți The Odyssey.Vă spun să mergeți să-l auziți.

Pentru că, dincolo de imaginile uriașe filmate de Sir Christopher Nolan, adevărata epopee se petrece în urechi. Iar dacă ieșiți din sală cu senzația că ați fost, pentru aproape trei ore, martorii unei lumi dispărute, meritul îi aparține în egală măsură lui Ludwig Göransson.

Restul sunt discuții pentru internet.