Există destine care par să fi fost scrise pentru cinema. Nu neapărat pentru că ar avea toate ingredientele unei povești spectaculoase, ci pentru că în ele se concentrează contradicțiile unei epoci, confruntarea dintre individ și putere, dintre conștiință și instinctul de conservare. Viața Annei Politkovskaia este un asemenea destin. Jurnalistă rusă, critic necruțător al regimului Putin și una dintre cele mai incomode voci ale presei independente, Politkovskaia a înțeles că adevărul nu este întotdeauna o marfă vandabilă și, mai ales, că rostirea lui poate avea un preț mortal. Filmul Words of War, regizat de James Strong, încearcă să recupereze această biografie a curajului. Numai că între importanța subiectului și reușita cinematografică există, uneori, o distanță pe care bunele intenții nu o pot acoperi.
Citește mai mult: Words of War: Când adevărul devine o crimăPovestea începe într-un climat politic în care Rusia post-sovietică își caută o nouă identitate, iar Vladimir Putin își construiește metodic autoritatea, folosind conflictul din Cecenia drept teren de consolidare a puterii. În spatele discursului oficial despre securitate și stabilitate se desfășoară o realitate mult mai puțin prezentabilă: bombardamente, abuzuri, tortură, dispariții și o populație civilă prinsă între brutalitatea armatei și teroarea grupărilor înarmate. În acest peisaj, Anna Politkovskaia refuză să accepte versiunea convenabilă a evenimentelor. Merge acolo unde ceilalți preferă să nu privească, vorbește cu victimele, documentează abuzurile și scrie. Scrie împotriva unei mașinării politice care începe să considere jurnalismul independent nu doar incomod, ci periculos.
Maxine Peake îi oferă Annei o interpretare construită pe sobrietate, determinare și o anumită fragilitate interioară, fără să cadă în tentația eroizării ostentative. Personajul nu este prezentat ca o figură infailibilă, coborâtă parcă dintr-un manual de martirologie democratică, ci ca o femeie care își asumă riscuri, care înțelege pericolul și care continuă, uneori aproape încăpățânat, să-și facă meseria. Există în interpretarea actriței o tensiune autentică între responsabilitatea profesională și instinctul de supraviețuire. Este, de altfel, una dintre puținele dimensiuni ale filmului care reușesc să depășească limitele unui scenariu prea preocupat să explice ceea ce spectatorul ar trebui să descopere singur.
Aici se află, de fapt, principala problemă a lui Words of War. Filmul are o poveste extraordinar de puternică, dar nu găsește întotdeauna mijloacele cinematografice pe măsura ei. Dialogurile explicative sunt prea numeroase și, adesea, apar în momente în care imaginea, tăcerea sau reacția unui personaj ar fi putut transmite mult mai mult. Avem parte de informații livrate aproape didactic, ca și cum realizatorii s-ar teme că publicul nu va înțelege gravitatea situațiilor fără să i se explice explicit ce trebuie să simtă și de ce. Or, într-un film despre manipularea adevărului, despre mistificarea realității și despre mecanismele propagandei, această nevoie de a pune totul în cuvinte devine o slăbiciune de construcție.
Nici personajele din jurul Annei nu beneficiază de suficientă autonomie dramatică. Jason Isaacs, în rolul soțului, Sasha, este distribuit într-o poziție ingrată: aceea a omului care încearcă să-și protejeze familia de consecințele unei lupte pe care nu o poate controla. Conflictul dintre preocuparea lui pentru siguranța celor apropiați și determinarea Annei de a continua investigațiile este legitim și necesar. Numai că personajul ajunge să funcționeze mai degrabă ca un instrument narativ, menit să sublinieze costurile personale ale meseriei de jurnalist, decât ca o individualitate complexă. Același lucru se întâmplă, într-o anumită măsură, cu cei doi copii, a căror prezență amintește permanent de ceea ce Anna riscă să piardă, fără ca filmul să le ofere o identitate dramatică suficient de bine conturată.
Mai convingător este Ciarán Hinds în rolul lui Dmitri, redactorul-șef al publicației Novaia Gazeta, ziar independent susținut inițial inclusiv prin contribuția lui Mihail Gorbaciov. Dmitri reprezintă o altă formă de curaj, poate mai puțin spectaculoasă, dar la fel de vulnerabilă: aceea a omului care trebuie să apere libertatea presei într-un sistem în care fiecare adevăr publicat poate declanșa represalii. Relația sa cu Anna surprinde o dilemă fundamentală: până unde poate merge o instituție de presă în confruntarea cu puterea, atunci când însăși supraviețuirea ei este amenințată? Când compromisul devine o strategie de supraviețuire și când începe să semene cu o capitulare?
James Strong nu reușește întotdeauna să transforme aceste tensiuni într-o construcție cinematografică organică. Filmul alternează secvențele de investigație cu momentele de presiune familială și amenințare politică, dar uneori pare mai degrabă o succesiune de episoade ilustrative decât o dramă care își construiește progresiv propria intensitate. Există suficient material pentru un thriller politic de mare tensiune, însă regia preferă, în multe momente, siguranța unei reconstituiri convenționale.
Și totuși, Words of War are un merit pe care nu-l putem minimaliza: readuce în discuție o realitate pe care trecerea timpului riscă s-o transforme într-o simplă lecție de istorie. Putin a înțeles foarte devreme că frica poate deveni instrument de guvernare, că adevărul poate fi izolat, discreditat sau eliminat, iar violența poate fi prezentată drept necesitate politică. Cecenia a fost unul dintre laboratoarele acestei metode. Anna Politkovskaia a încercat să documenteze ceea ce puterea voia să ascundă și să redea victimelor o voce pe care propaganda le-o confiscase. În 2006, a fost asasinată în scara blocului în care locuia, chiar de ziua de naștere a lui Vladimir Putin. Un detaliu macabru, aproape prea simbolic pentru a fi inventat de un scenarist.
Moartea ei nu a închis însă povestea. Dimpotrivă, a transformat-o într-un simbol al fragilității libertății de exprimare și al prețului pe care îl poate plăti cineva pentru refuzul de a participa la minciună. Iar actualitatea acestui subiect depășește cu mult granițele Rusiei. Autoritarismul nu apare întotdeauna cu uniforme, tancuri și declarații solemne. Uneori se instalează gradual, prin erodarea instituțiilor, intimidarea presei, relativizarea adevărului și transformarea adversarului în dușman. Tocmai de aceea, povestea Annei Politkovskaia nu aparține exclusiv trecutului rusesc.
Paradoxal, cea mai puternică secvență din Words of War vine odată cu genericul final. Omagiul dedicat jurnaliștilor și tuturor celor care și-au pierdut viața confruntând regimuri represive are o forță emoțională pe care filmul nu reușește s-o atingă în mod constant. Dintr-odată, numele, destinele și absențele capătă o greutate pe care dialogurile explicative nu au putut-o construi. Nu mai este nevoie să ni se spună ce înseamnă curajul. Îl înțelegem din simpla enumerare a celor care nu au mai avut posibilitatea să se întoarcă acasă.
Anna Politkovskaia merita un film mai bun. Nu pentru că Words of War ar fi lipsit de respect față de memoria ei, ci tocmai pentru că subiectul reclama mai multă rigoare, mai multă subtilitate și, paradoxal, mai multă încredere în inteligența spectatorului. Curajul protagonistei este incontestabil, interpretarea lui Maxine Peake îi păstrează demnitatea, iar mesajul politic rămâne necesar. Dar cinemaul nu se poate mulțumi să ilustreze o biografie exemplară și să creadă că importanța personajului va suplini automat limitele filmului.
Rămâne, totuși, o întrebare incomodă, poate cea mai importantă pe care o lasă în urmă această poveste: câți dintre noi ar fi dispuși să riște totul pentru a spune adevărul atunci când adevărul devine periculos? Anna Politkovskaia a avut răspunsul ei. Words of War încearcă să ni-l amintească. Din păcate, nu întotdeauna cu forța pe care o merită.
