Cu francizele de succes e o mare problemă atunci când mai adaugi un episod: dacă e mai slab decât restul, dăunează la percepţia globală a seriei, dacă e mai bun- alimentează fanii să urmeze eroul/eroii până în pânzele albe, dar ridică stacheta şi e şi mai greu să îi mulţumeşti!
Când două festivaluri care au loc simultan în Bucureşti, American Independent Film Festival și Bucharest Fashion Film Festival, au în selecţie un documentar- iar acesta îi este dedicat lui Lee Alexander McQueen- e semn că e un must see, așa că vă invit în cinematografe unde pelicula rulează de vineri.
Categoric cel mai ,,Haios şi blănos” personaj din această aventură animată produsă de prestigiosul studio Laika, domnul Link este o specie pe cale de dispariţie care îşi cucereşte iremediabil publicul prin umorul său şi informaţiile cu caracter educativ puse la dispoziţia publicului său, cu care îşi dă întâlnire din 12 aprilie în cinematografe.
Filmele care sunt însoţite de o poveste tristă sau de un scandal, de încercări nereuşite sau de aventuri întortocheate sau bizare, sunt cu atât mai aşteptate – iar Terry Gilliam pare să fie predestinat unei istorii acaparante cu această creaţie, căci a gândit proiectul cu Don Quijote aproape 30 de ani, s-a apucat de el în pofida tututor obstacolelor şi a sfârşit prin a-l duce la capăt cu ofranda unui atac de cord, pe fondul unui proces cu producătorul peliculei. Într-atât de încleştată este lupta pt drepturile acestei creaţii, încât Gilliam însuşi pare prins într-o bătălie cu morile de vânt ale cinismului şi societăţii de consum.
Dacă grupa de vârsta căreia i se adresează Shazam! ar fi fost ceva mai mică, aş fi zis că e o poveste de adormit copiii! Dar – din pacate- copiii rareori se mai adorm în ziua de azi cu poveşti minunate în care binele şi răul se înfruntă în spaţii fantastice sau într-unele familiare, în care eroul este dincolo de orice un suflet pur ce vine cu un rol mesianic predestinat, în care valorile morale şi legile Universului sunt poziţionate exact aşa cum trebuie şi din care – discutand- putem să învăţăm lucruri esenţiale pentru viaţă.
Fascinant şi acaparator, filmul regizorilor Ciro Guerra şi Cristina Gallego ne reconectează cu lumea apusă a triburilor columbiene- aceea în care totul se făcea după precepte ancestrale şi în care ritualurile erau parte din viaţa cotidiană – într-un matriarhat ce pare rupt de lume, cu o anume logică -barbară însă- şi credinţe ce se pierd în negura timpului.
Ce poate fi mai frumos dect o comedie rock-n-roll? Una în care actorii/cântareții sunt unii iubiți și aplaudați, scenaristul un golden-script maker- iar regizorul unul care atunci când se apucă de un film- e clar că va da lovitura! Concluzia? Așteptăm trepidând YESTERDAY – până la vară în iunie și ne uităm (de câte ori vrem) la trailer.
De la Harvey Stephens și Omen încoace am tot văzut cât de „draci » pot fi copiii sau, mai exact, cât de diabolici ne apar atunci când sunt posedați de spirite malefice. Au încercat pe rând Johnny Depp în „A Nightmare on Elm Street“, 1984, John Franklin în „Children of the Corn“- tot în 1984, Christina Ricci în „The Addams Family“ din 1991, Macaulay Culkin în „The Good Son“, din 1993, Lindsey Haun: în „Village of the Damned“ din 1995, Daveigh Chase în „The Ring“- 2002, Emily Browning în „Ghost Ship“, în același an, Dakota Fanning în „Hide and Seek“ din2005 , Isabelle Fuhrman în „Orphan“- 2009, Saoirse Ronan în „Lovely Bones“ – 2009, așa că acum i-a venit rândul si tânărului Jackson Robert Scott (11 ani), care are deja la activ It si Fear The Walking Dead. Iar rezultatul nu e deloc rău, mai ales că tânărul poate și știe să fie persuasiv , manipulator, viclean, mincinos și sadic.
Printre filmele care m-au bucurat cu energia lor benignă, cu felul în care ilustrează încă o dată faptul că iubirea este motorul tuturor lucrurilor şi că din iubire poţi să faci orice- este şi acest Mia şi Leul Alb – ce intră de astăzi în cinematografe.
Întotdeauna o opţiune prioritară pt mine, filmele de genul acesta sunt şi ocazii excepţionale pentru a aduce în discuţie ideea alegerii şi a priorităţilor în viaţă, felul în care îţi urmezi visul şi locul pe care îl ocupa iubirea în Univers şi în lumea interioară a fiecăruia.
Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că iranianul Asghar Farhadi este nu doar un regizor special, cu o viziune care îl scoate din pluton, dar şi un scenarist de talent, cu o scriitură de o simplitate care ajunge la inimi, cu poveşti ce par reale şi care ascund intotdeuna o dramă. Şi de cele mai multe ori începutul filmelor o escamotează atât de bine, încât ea ţâşneşte din script ca un abur ce îşi găseşte după mult timp fisura prin care poate să se depresurizeze.
