Evident, orizontul așteptărilor nu putea fi decât vast — aproape indecent de larg — pentru o continuare care vine în siajul unui fenomen. The Devil Wears Prada nu a fost doar un succes de box office, ci un moment de cotitură: filmul care a legitimat, pentru prima dată în noul secol, reprezentarea lumii modei cu o acuratețe ce a stârnit rumoare, admirație și, pe alocuri, disconfort. Adaptat după romanul semnat de Lauren Weisberger — bestsellerul care a dominat începutul anilor 2000 și a propulsat-o pe autoare în liga mare a literaturii „chick lit” — primul film a venit deja încărcat de un capital simbolic considerabil.
CAY Films aduce din 8 mai pe marile ecrane din România Hokum, cel mai nou film semnat de Damian McCarthy – regizorul-vrăjitor al genului horror cum îl numeau cei de la Empire.
Adaptarea cinematografică a romanului-fenomen Verity semnat de Colleen Hoover prinde contur sub egida Amazon MGM Studios, aducând pe ecran o distribuție de prim rang: Anne Hathaway, Dakota Johnson și Josh Hartnett. Programat pentru lansare în octombrie 2026, filmul promite să transforme bestsellerul din 2018 într-un thriller psihologic cu tensiune palpabilă.
Acum câteva luni în urmă mă uitam la artiștii care l-au influențat pe Michael în mișcările lui: Fred Astaire, James Brown, Charlie Chaplin, Bill Bailey, John W. Bubbles sau Bob Fosse. Auzisem tot atunci că urmează să apara filmul Michael regizat de Fuqua: wow, omul de acțiune, regizor de Equalizere, de Training Day, producător de Mayor of Kingstown. Și mi-am zis atunci în barbă: mamă, ce-o să iasă!- amintindu-mi că există două tipuri de biografii muzicale: cele care încearcă să spună adevărul și cele care încearcă să nu supere pe nimeni. Filmul lui Antoine Fuqua e, cu o consecvență aproape admirabilă, din a doua categorie – un produs bine lustruit, ca o vitrină în care exponatul principal, Michael Jackson, nu trebuie atins, ci doar venerat.
Cea mai nouă creație a lui Paolo Sorrentino – La Grazia – vine nu doar să reconfirme, ci să întărească un adevăr pe care cinefilii îl intuiseră deja de mult: ne aflăm în fața unui cineast excepțional, unul dintre acei rari autori cu care filmul european nu doar că se mândrește, ci prin care își redefinește constant identitatea. După succesul răsunător și Oscarul obținut cu La Grande Bellezza, Sorrentino revine cu un nou demers cinematografic care își asumă riscuri, propune sensuri și își permite luxul de a fi, în același timp, dramă, meditație și poezie vizuală. Este un film în care talentul său de „magician al ecranului” nu doar că se manifestă, ci pare să se expandeze, să se rafineze și să capete noi dimensiuni.
Construcția filmului este atât de riguros articulată, atât de atent dozată, încât chiar și momentele care, în mod obișnuit, ar putea părea excesiv de discursive – precum acel așa-zis „interviu” pentru Vogue, care se transformă de fapt într-un solilocviu tulburător – capătă o forță magnetică. Nu există timpi morți, nu există risipă: fiecare cadru, fiecare replică, fiecare tăcere își găsește locul într-un ansamblu perfect coagulat, cu personaje excelent interpretate de o distributie atent selectata.
În esență, filmul vorbește despre iubire și despre multiplele ei ipostaze, despre felul în care acest sentiment, aparent intim și personal, devine o forță care structurează decizii, destine și chiar sisteme. Și chiar dacă, la suprafață, discursul pare să abordeze teme precum legea, eutanasia, crimele conjugale sau relațiile – fie ele familiale ori profesionale – toate aceste direcții converg, subtil dar inevitabil, către aceeași axă centrală: iubirea. Această temă majoră este susținută de un artificiu de scenariu remarcabil: modul în care personajul principal – Președintele Republicii, un jurist respectat și o conștiință publică solidă – își negociază propria relație cu acest sentiment care, în fond, leagă totul, atât în film, cât și în viață.
Dialogul este o demonstrație de virtuozitate: oscilează elegant între reflecția aproape filosofică și replica savuroasă, uneori chiar hilară, fără a pierde vreodată din coerență sau autenticitate. Personajele strălucesc, sunt vii, nuanțate, iar scenariul, magistral calibrat, reușește să păstreze permanent senzația de prospețime. Se simte, pe alocuri, un discret touch suprarealist, o ușoară alunecare dinspre concret spre simbolic, dublată de un suspans care amintește de structura unui policier, deși filmul nu se revendică explicit din acest gen. Iar finalul – neașteptat și profund – vine să ofere nu doar o rezoluție narativă, ci și o argumentație surprinzătoare, deloc predictibilă, care invită la reflecție.
Personajul principal, interpretat magistral de Toni Servillo, este surprins la capătul unor mandate strălucite ca Președinte al Republicii Italiene, într-un moment de cumpănă în care trebuie să navigheze o veritabilă furtună de decizii. Dilema sa este una fundamentală: va alege să se ghideze strict după litera legii sau va îndrăzni să asculte și de acea judecată mai profundă, mai subiectivă, dar poate și mai autentică – aceea a conștiinței și a inimii?
Și poate tocmai aici rezidă marea reușită a filmului La Grazia – această prezență discretă, dar persistentă, care îl urmărește îndeaproape pe „Il Presidente”: în capacitatea lui de a face ceea ce puține filme reușesc cu adevărat. Te ține ancorat până în ultimul moment, te provoacă, te neliniștește și, mai ales, îți oferă o multitudine de teme de gândire care persistă mult după ce ecranul s-a întunecat.
Văzut de Marcel:
Există filme care vor să spună ceva. Și există filme care vor să fie ceva. La Grazia al lui Paolo Sorrentino aparține, fără dubiu, celei de-a doua categorii — cu toate riscurile, capcanele și, uneori, manierismele pe care le implică această ambiție.
Sorrentino nu mai e de mult interesat de poveste în sens clasic. Nu-l mai preocupă „ce se întâmplă”, ci „cum reverberează”. Iar aici, în această meditație despre putere, vină și îndoială, își construiește un protagonist care nu guvernează atât o țară, cât propriile fantome. Mariano De Santis (interpretat, previzibil impecabil, de Toni Servillo) este un președinte în agonie morală, prins între Constituție și conștiință, întrelegere și o memorie afectivă care refuză să se lase arhivată.
Filmul începe programatic, aproape ostentativ: survolul Frecce Tricolori (sau 313° Gruppo Addestramento Acrobatico pe limba lor, formatia oficiala de acrobatie a Fortelor Aeriene Italiene.), în timp ce articolul 87 din Constituție se insinuează în coloana sonoră, nu ca declarație de principiu, ci ca ironie fină. „Președintele Republicii este șeful statului și reprezintă unitatea națională” — o frază care, în universul lui Sorrentino, sună mai degrabă ca o glumă spusă prea serios.
Pentru că unitatea, aici, e imposibilă. Totul e fragmentat: deciziile politice, relațiile familiale, memoria. Grațierea devine un exercițiu de schizofrenie morală — două cazuri, două adevăruri, nicio soluție curată. Iar proiectul legii eutanasiei funcționează ca un contrapunct tematic evident, poate prea evident, dar eficient în a tensiona discursul.
Sorrentino are, ca de obicei, o fascinație pentru ritual: birouri, coridoare,acoperiș ca refugiu pentru a fuma vinovat o țigară,tăceri instituționale. Dar aici, surprinzător, renunță parțial la barocul vizual care l-a consacrat. La Grazia e mai auster, mai reținut — nu neapărat mai profund, dar sigur mai controlat. E un film care nu mai epatează constant, ci preferă să infiltreze.
Între o pasiune neașteptată pentru muzica rap, lunga și cruda agonie a lui Elvis, calul, conversații revelatoare cu colaboratori loiali și devotați, vizite neobișnuite la închisoare pentru a investiga personal adevărul și candidații la grațiere (unul el, celălalt fiica sa), el găsește în cele din urmă puterea de a-și relaxa măcar calmul, de a alege și de a pune, în absența răspunsurilor, măcar întrebările potrivite.
Șiapoi vine acel moment — telefonul cu redactorul de la Vogue. O scenă care, în alt film, ar fi părut ridicolă, dar aici devine pivotul emoțional. Sorrentino face ceea ce știe cel mai bine: suspendă ridicolul într-o zonă de grație. Președintele, dezbrăcat de funcție, rătăcind printre hainele soției moarte, vorbind despre culori — e, poate, singurul moment autentic dintr-un univers dominat de convenții.
Aici filmul respiră si devine viu.Pentru că, în rest, La Grazia rămâne un film despre oameni care gândesc prea mult și trăiesc prea puțin. Despre o lume în care decizia e mereu amânată de reflecție, iar reflecția e contaminată de orgoliu. Sorrentino nu judecă, dar nici nu iartă. Observă cu o luciditate rece și, uneori, cu o ușoară superioritate stilistică. Finalul — acel gest neașteptat al lui De Santis — nu e cathartic. Nu rezolvă nimic. Dar nici nu trebuie. Pentru că Sorrentino nu e interesat de soluții, ci de fisuri.
„Kill Bill: The Whole Bloody Affair”, versiunea completă și reeditată a filmului lui Quentin Tarantino, care unește Kill Bill: Vol. 1 (2003) și Kill Bill: Vol. 2 (2004) într-un singur lungmetraj de 4h35 (cu 15 minute pauză), se va vedea integral pe marile ecrane din România. Filmul include scene suplimentare și o ordonare ușor diferită a unor secvențe, prezentând povestea Miresei (The Bride) ca o experiență cinematică continuă.
Lungmetrajul „Atlasul Universului”, produs de compania de producție deFilm (România) în coproducție cu Screening Emotions (Bulgaria) și Avanpost Media (România), a fost desemnat Cel mai bun film din competiția internațională destinată filmelor pentru adolescenți la Festivalul Internațional de Film de la Sofia, ediția 30. Desfășurat în perioada 12 – 31 martie 2026, Festivalul Internațional de Film de la Sofia și-a desemnat câștigătorii în cadrul ceremoniei care a avut loc pe 22 martie.
Există filme care încep cu o explozie și filme care încep cu o întrebare. „Project Hail Mary” – adaptarea romanului lui Andy Weir – face ceva mai subtil: începe cu o amnezie. Un bărbat deschide ochii într-un spațiu alb, steril, fără să știe cine este, unde se află sau de ce toți cei din jurul lui sunt morți. Când încearcă să se ridice, corpul îl trădează; când încearcă să gândească, memoria îi răspunde în fragmente. Iar când privește pe fereastră, descoperă că soarele nu este al nostru.
Josef Mengele, medicul nazist cunoscut drept „Îngerul Morții”, a murit în 1979, în Brazilia, fără să fie adus vreodată în fața unui tribunal pentru crimele și experimentele conduse la Auschwitz. Din 6 martie, povestea fugii sale ajunge în cinematografe, într-un thriller istoric regizat de Kirill Serebrennikov, prezentat la Festivalul de Film de la Cannes și distribuit de Independența Film.
Radiotopic 