Posts Tagged ‘Horror’


Să adaptezi un joc video pentru marele ecran nu e tocmai floare la ureche. Mai ales când protagonistul nu este vreun comando uns cu toate alifiile, capabil să decimeze o hoardă de zombi cu o mitralieră într-o mână și cu o grenadă între dinți. Dimpotrivă.

Citește mai mult: Resident Evil: S-a dus dracului coletul!

Personajul Bryan este un băiat cât se poate de normal, un curier medical, care are o geantă de dus din punctul A în punctul B și, în principiu, cam asta ar trebui să fie întreaga lui problemă. Numai că punctul B se află în universul Resident Evil, unde lucrurile au prostul obicei de a lua o turnură catastrofală exact când crezi că ai o zi banală la serviciu.

Bryan nu știe să încarce o armă. Nu știe să lupte. Se sperie, țipă, înjură, se enervează și, în general, reacționează la monștri cam cum ar reacționa orice om normal pus în situația de a vedea unul venind spre el. Adică foarte puțin eroic și foarte mult omenește.Și tocmai aici începe distracția.

Noul Resident Evil, scris, regizat și produs de Zach Cregger, are o calitate din ce în ce mai rară într-un blockbuster horror: pare că realizatorii s-au distrat făcându-l. Și nu doar că s-au distrat, ci au lăsat distracția să contamineze pelicula — în sensul bun al cuvântului, ceea ce, în universul Resident Evil, este o formulare cu potențial letal.

Filmul este adesea foarte amuzant, dar niciodată în detrimentul groazei. Dimpotrivă: umorul face ca momentele horror să lovească și mai tare. Regizorul Zach Cregger înțelege un principiu simplu pe care multe filme contemporane par să-l fi uitat: dacă personajul nu este invulnerabil, pericolul devine interesant.

Iar Bryan este exact opusul supereroului.Când ceilalți ar scoate pistolul, el probabil ar căuta instrucțiunile. Când protagonistul tradițional ar spune „Stați în spatele meu!”, Bryan ar avea toate șansele să întrebe dacă nu există, totuși, o ieșire secundară. Și când ceva monstruos îi sare în față, nu adoptă o poziție de luptă spectaculoasă, ci reacția firească a omului care tocmai a constatat că realitatea a luat-o razna.

Actorul Austin Abrams exploatează excelent această vulnerabilitate. O mare parte din film îl obligă să privească lucruri absolut halucinante, iar reacțiile lui devin aproape un comentariu paralel la ceea ce vedem pe ecran. Este spectatorul nostru din interiorul filmului: omul care se uită la coșmar și, asemenea nouă, se întreabă probabil cine naiba a considerat că ar fi o idee bună să continue.

În adaptările Resident Evil de până acum, accentul cădea frecvent pe personaje competente, cool, pregătite să anihileze orice creatură care le iese în cale. Cregger schimbă radical perspectiva. În loc să ne ofere satisfacția de a vedea un profesionist făcându-și meseria, ne pune alături de un amator care încearcă pur și simplu să supraviețuiască.

Și, paradoxal, tocmai de aici rezultă adrenalina.Pentru că atunci când eroul nu știe ce face, nici spectatorul nu mai poate presupune că știe. Fiecare ușă poate ascunde ceva. Fiecare zgomot poate anunța o nenorocire. Iar fiecare armă care apare pe ecran vine cu întrebarea esențială: oare omul ăsta știe s-o folosească?

Cregger își construiește filmul mai degrabă ca pe un montagne russe decât ca pe o narațiune horror convențională. Povestea este suficient de simplă pentru a-i permite să se joace. Virusul se răspândește, haosul crește, iar Bryan înaintează printr-o lume care pare să se dezintegreze cu fiecare minut.Nu intriga sofisticată este principala atracție, ci ceea ce face regizorul cu ea.

Cregger își asumă fără rezerve moștenirea horror-ului SF: The Thing, Alien, The Fly și, pe alocuri, chiar eficiența de acțiune a unui Die Hard. Nu este vorba despre simple trimiteri decorative, ci despre o înțelegere vizibilă a mecanismelor genului: tensiune, corporalitate, grotesc, claustrofobie, surpriză și, mai ales, plăcerea de a pune personajul în situații din ce în ce mai imposibile.

Rezultatul este o combinație destul de rară: filmul poate fi simultan stupid de amuzant și serios de înfricoșător.

Și aici este unul dintre marile merite ale lui Cregger: nu îi este rușine nici de una, nici de cealaltă.

Nu încearcă să transforme Resident Evil într-o dramă solemnă despre condiția umană, dar nici nu îl reduce la o paradă de zombi și membre smulse. Spectacolul rămâne spectacol, însă personajele au suficientă umanitate încât să ne pese ce li se întâmplă.

Mai mult, filmul emană o bucurie aproape contagioasă. Este senzația pe care o ai când vezi un cineast care a primit acces la o cutie uriașă cu jucării și, în loc să aleagă una singură, le varsă pe toate pe podea.

Este un film care pare permanent la un pas de a deraia — dar tocmai această impresie de libertate îi dă energie.

Cregger nu se comportă ca un regizor care trebuie să demonstreze că este serios. Se comportă ca unul care știe foarte bine ce-i place. Iar această siguranță se vede în felul în care combină horror-ul, acțiunea, grotescul și comedia fără să lase niciunul dintre ingrediente să înghită complet restul.

În fond, noul Resident Evil funcționează pentru că înțelege ceva fundamental despre jocurile video: nu trebuie neapărat să copiezi mecanic jocul ca să-i păstrezi spiritul.

Trebuie să păstrezi senzația de pericol, de explorare, de surpriză și de „ce dracu’ mai urmează acum?”.

Iar Cregger exact asta face.În loc să ne ofere un alt erou indestructibil care intră într-o încăpere și rezolvă problema, ne oferă un om obișnuit care intră într-un coșmar și încearcă să nu moară. Diferența pare mică. De fapt, este esențială.

Pentru că Resident Evil devine astfel nu doar o galerie de monștri, ci și o comedie involuntară a supraviețuirii: omul contra virusului, omul contra creaturilor, omul contra propriilor limite și, probabil cel mai important, omul contra ideii complet neinspirate de a mai continua să înainteze atunci când toate instinctele îi urlă să fugă.

Filmul își păstrează până la final apetitul pentru risc. Iar ultimele minute confirmă că Cregger nu este interesat să închidă totul frumos, cu fundiță și certificat de bună purtare. Preferă să lase publicul cu gura căscată.Și foarte bine face.

Resident Evil este, în cele din urmă, un spectacol horror care nu uită să se distreze. Un film zgomotos, grotesc, surprinzător, uneori absurd și, culmea, tocmai de aceea foarte viu.

Iar dacă aceasta este direcția în care franciza vrea să meargă, atunci poate că, după atâția ani de zombi, mutanți și experimente genetice, Resident Evil a descoperit în sfârșit arma secretă: un erou care seamănă mai mult cu spectatorul decât cu un soldat.


Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.

Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.

Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.

Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moară

De data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.

Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.

Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.

Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.

Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.

Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.

Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.

Apoi avem scena stomatologică.

Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.

După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.

Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.

Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.

Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.

Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.

Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.

Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.

Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.

Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.

Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.

Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.

Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.

Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.

Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.

Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.

Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.

Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.


Într-un moment în care horrorul independent pare să fi epuizat toate unghiurile posibile de abordare — camera fixă, found footage, trauma domestică ca substitut pentru groază —, Ben Leonberg vine cu ceva ce ar putea suna, pe hârtie, ca o glumă de scenarist beat: un film de groază văzut din perspectiva unui câine. Doar că Băiatul Bun (titlu original: Good Boy) nu e nici parodie, nici experiment postmodern. Este, în mod surprinzător, un film cu o inimă sinceră, ba chiar duios în felul lui, care ia în serios atât spaimele, cât și privirea protagonistului său patruped.

Citește mai mult: „The Good Boy” – filmul care privește lumea prin ochii unui câine

În centrul filmului, Todd (Shane Jensen) — un bărbat bolnav, retras într-o cabană „blestemată” din pădure — devine obiectul unei amenințări spectrale. Însă adevăratul subiect este Indy, câinele său, și modul în care lumea (umană, naturală, supranaturală) se reconfigurează prin ochii lui. Leonberg — care îl filmează pe propriul său câine, un Nova Scotia Duck Tolling Retriever pe nume Indy — pare să știe exact ce face: ochii animalului sunt, simultan, un instrument de empatie și un abis în care privirea spectatorului se pierde. cea mai mică și, poate, cea mai subtilă dintre rasele de retrieveri, crescută pentru un tip de vânătoare care se bazează pe seducție, nu pe forță.

“Tolling-ul” din numele său vine de la verbul englezesc to toll, adică “a ademeni”: în vânătoare, Toller-ul se joacă și aleargă pe malul apei pentru a stârni curiozitatea rațelor, făcându-le să se apropie — o mică manipulare naturală, o strategie vizuală. E un detaliu istoric care pare să se reflecte ironic și în filmul lui Leonberg: Băiatul Bun funcționează la rândul lui ca un exercițiu de “tolling” cinematografic, atrăgând privirea spectatorului prin inocența unui câine, doar pentru a-l arunca, brusc, într-o stare de neliniște și groază.

Rasa aceasta, cu blană arămie și ochi care par mereu în pragul unei întrebări, a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea în Nova Scotia, probabil din încrucișări între Labrador, Spaniel de Apă, Setter, Collie și poate Golden Retriever. De aici și amestecul de calități contradictorii: curaj și fragilitate, disciplină și impuls ludic. Indy, în film, le are pe toate. E, simultan, un câine dresat exemplar și un actor natural, un animal care se mișcă prin lume cu acea grație neștiută pe care oamenii încearcă s-o imite prin regie.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri din Băiatul Bun este felul în care regizorul refuză să „umanizeze” excesiv câinele. Nu avem monolog interior, nu avem gesturi „drăguțe” forțate. În schimb, avem tăceri, scâncete, unghiuri joase care transformă spațiul casei într-un teritoriu incomensurabil, aproape labirintic. Când Leonberg montează o sperietură folosindu-se de reflexia unei figuri malefice în ochiul lui Indy, nu e doar o demonstrație de virtuozitate vizuală, ci o mică revelație despre cinema: imaginea ca oglindă a fricii.

Filmul conține și scene mai dure, în care câinele este legat, bruftuluit, împins — momente greu de privit, tocmai pentru că Leonberg nu le filmează cu detașare, ci cu o cruzime realistă, care nu pare să caute spectacolul, ci empatia. Aici se joacă totul: cât poți îndura să vezi un animal suferind înainte ca filmul să devină, pentru tine, de nesuportat?

Firește, filmul are și momentele lui de ezitare — unele secvențe alunecă în confuzie senzorială, nu mereu intenționată. Leonberg întinde coarda subiectivității canine până aproape de rupere: visul, halucinația, percepția distorsionată de miros și sunet se amestecă într-un flux dens, greu de urmărit. Dar poate tocmai în această incertitudine stă forța filmului. Nu știm dacă vedem un blestem real sau doar felul în care un câine percepe degradarea fizică și mentală a stăpânului său.

Într-un cinema saturat de CGI-uri și de spaime algoritmizate, Băiatul Bun e un mic miracol de austeritate. Totul e redus la esență: un om, un câine, o casă și o prezență care s-ar putea să nu existe. Și, în centrul acestei austerități, o interpretare care — trebuie spus — rivalizează cu cele mai bune performanțe actoricești non-umane din ultimul deceniu. Indy (câinele actor) joacă cu o concentrare care rupe bariera dintre „animal dresat” și „personaj de cinema”.

Ben Leonberg debutează cu un film care e, simultan, horror, poem de fidelitate și eseu despre percepție. Nu e un film „mare”, dar e unul care se simte viu, tulburător, aproape inadecvat de sincer. Iar când, în ultimul cadru, Indy privește în gol — nu știm dacă spre spirit, moarte sau pur și simplu spre o lume pe care nu o mai înțelege —, Leonberg pare să ne spună că ochii unui câine pot fi cel mai onest ecran pe care îl avem.


Cel mai nou film semnat de Steven Soderbergh, Presence, vine în cinematografele din România din 7 februarie, la scurtă vreme după premiera americană, distribuit de CAY Films.

(mai mult…)

Vincent este un film care iese din tiparele clasice ale genului fantasy și se așază într-un registru original de tip „coming of age”. La prima vedere, povestea pare a fi despre o prietenie neobișnuită între Viggo, un adolescent vulnerabil, și Vincent, un adult cu un aer binevoitor, dar enigmatic. Însă ceea ce la început pare un sprijin pentru tânărul protagonist se transformă într-o experiență întunecată și plină de suspans.

Citește mai mult: Călătoria lui Viggo: O poveste despre maturizare și supranatural

Viggo, interpretat cu sensibilitate de Herman Knop, este un băiat de 14 ani care provine dintr-un mediu dificil, o familie disfuncțională, și devine ținta bullying-ului la școală. Lipsa unui suport emoțional real îl face să-și găsească alinarea în supranatural și imaginație. Întâlnirea lui cu Vincent, un vânzător de înghețată aparent inofensiv, devine punctul central al filmului. Între cei doi se leagă o relație de prietenie care, departe de a fi liniștitoare, escaladează treptat într-o explorare a zonelor întunecate ale personalității și a limitelor eticii și ale încrederii.

Sub regia lui David Noel Bourke, pelicula își propune mai mult decât să relateze o simplă întâlnire între un adolescent și un adult ciudat; ea explorează tema relațiilor dintre generașii diferite, a inocenței expuse și a transformării prin influențe exterioare.

Prin stilul său vizual captivant și prin substraturile psihologice, filmul ne oferă mai mult decât o poveste de prietenie neconvențională; ne propune o reflecție asupra felului în care realitatea și fantezia se împletesc, influențând dezvoltarea și percepțiile unui tânăr într-o perioadă vulnerabilă a vieții sale.

David Noel Bourke și-a dezvoltat o carieră în film prin crearea unor lungmetraje independente cu o profundă încărcătură emoțională, precum Bakerman, care a avut succes în circuitul festivalurilor și a fost premiat la nivel internațional. Stilul său se remarcă prin subtilitatea cu care construiește universuri complexe, puzzle-uri psihologice animate de personaje intense și de un umor negru, detaliu regăsit și în Vincent.

Vincent este un film de neratat pentru cei care caută o poveste introspectivă și provocatoare, care reușește să combine elemente de soft  horror și fantasy într-o meditație despre complexitatea relațiilor umane și formarea identității.


Regie: Pedro Cristiani

Distribuție: Pablo Ragoni, Gastón Ricaud, Sabrina Macchi, Jorge Prado, Agustín Rittano

Deus Irae al regizorului Pedro Cristiani aduce în fața publicului un horror-thriller intens și provocator, un film ce ne introduce într-o lume unde religia și supranaturalul se întrepătrund în mod brutal și imprevizibil, explorând lupta unui preot excomunicat cu demonii reali, dar și unii simbolici, care bântuie sufletele oamenilor.

Citește mai mult: Între Lumină și Întuneric: Lupta Preoților Excomunicați în Deus Irae

Filmul îl urmărește pe protagonist, un preot marcat de propria lui dualitate, care își dedică viața unei misiuni neortodoxe și periculoase. Acest preot, împreună cu alți doi clerici, aparține unui ordin excomunicat și folosește metode radicale în exorcizare, de la rugăciuni și incantații, la forță fizică și arme letale. Povestea se învârte în jurul dilemei morale și a încercărilor extreme prin care trec acești duhovnici. La fiecare exorcizare, preotul intră într-o zonă gri, unde credința devine o armă ambivalentă.

Pedro Cristiani, regizor și scenarist, și-a făcut debutul în cinematografie în 1997 ca scenarist al filmului Moebius. De atunci, Cristiani a continuat să exploreze teme întunecate și să construiască universuri cinematografice bântuitoare. Deus Irae, o extensie a scurtmetrajului său din 2010, este realizat cu susținerea Studioului Molino și Hudsonman Inc și reprezintă o evoluție semnificativă în viziunea sa artistică.

Estetica filmului este intensă și tulburătoare, fiecare cadru reflectând influențele artistice majore – fie că este vorba de peisaje infernale în stilul lui Bosch sau de imagini tulburătoare inspirate de Bacon. Atmosfera este densă și încărcată, iar fiecare confruntare dintre clerici și cei posedați capătă accente aproape ritualice, amintind de o procesiune caracterizată prin sacrificii. Regizorul creează o tensiune palpabilă, unde spectatorul este prins între fascinație și repulsie, între empatie pentru preot și teama de latura sa întunecată.

Prin Deus Irae, Cristiani oferă o reflecție tulburătoare asupra complexității credinței și a limitelor umanității. Filmul își provoacă publicul să se întrebe cât de departe poate merge credința atunci când se confruntă cu răul absolut și dacă există vreo mântuire în violență. Cu o abordare vizuală captivantă și o narațiune profundă, Deus Irae este o alegorie modernă a luptei dintre lumină și întuneric.


Când filmul de groază Smile a debutat în 2022, acesta a depășit așteptările, dovedindu-se a fi un succes  și câștigând peste 200 de milioane de dolari. Ceea ce nu e puțin, ținând cont că bugetul estimativ a fost de 17 milioane…

Citește mai mult: Când ZÂMBETUL devine blestem

În timpul interviurilor de la sfâșitul anului 2022, scriitorul și regizorul Parker Finn declarase deja că a lăsat în mod intenționat porțiuni neclare din primul film, cu diverse intrigi nerezolvate, exprimându-și în același timp interesul pentru explorarea acestor detalii într-o potențială continuare. Mai mult, el a remarcat că o continuare ar fi semnificativ diferită de prima realizare, declarând că el crede că „mai sunt multe lucruri interesante de explorat în lumea Smile… și aș dori să mă asigur că pot face un nou film, mai incitant și pe care publicul nu îl anticipează. De asemenea, vreau să găsesc câteva modalități noi de a-i speria și de a-i face să sară din scaun.”

Ei bine, se pare că lui Parker, care a scris și scenariul, i-a ieșit din nou pasiențele! Și nu mare îmi va fi mirarea dacă această poveste centrată pe un zâmbet (despre care îi spuneam unui prieten, aseară după vizionare, că îmi aduce aminte de rânjetul lui Jack Nicholson din The Shining), nu va depăși prima peliculă.

Ca fapt divers, apare și Ray Nicholson, fiul lui Jack Nicholson și al fostului model Rebecca Brousard, iar mișcarea de a-l pune și pe unele afișe promoționale a fost una de marketing.

Ray a spus despre tatăl său: „Suntem oameni foarte diferiți. Eu m-am născut în 1992, el s-a născut în 1937. Lucrurile care mă afectează pe mine, nu îl ating pe el. Dar este evident că îl iubesc: el este inspirația mea și eroul meu. Sunt cel mai norocos copil din lume!… Am luat cina cu el în fiecare seară și l-am studiat cu atenție. Deci, bineînțeles că prin zâmbet vom fi oarecum asemănători.”

Personajul principal, Skye Riley, o vedetă pop, aduce în centrul poveștii o dimensiune fascinantă de vulnerabilitate, expunând partea nevăzută a faimei și presiunile care vin odată cu aceasta. Parker Finn își asumă riscul de a o introduce pe Skye într-un spațiu foarte recognoscibil, cu trimiteri către staruri ca Lady Gaga, Madonna, Rihanna sau Britney Spears, în mod indirect, prin similitudinile cu stilul lor de viață. Turneele obositoare, videoclipurile elaborate și contactul constant cu fanii creează un fundal realist, care, paradoxal, intensifică natura suprarealistă a entității care urmează să ”ocupe” noua gazdă.

„Smile 2” este, în esență, mai mult decât un simplu film de groază – este o examinare a presiunilor faimei, o explorare a vulnerabilității umane și o demonstrație că frica poate proveni nu doar din exterior, ci și din interiorul nostru. Fanii primului film vor fi cu siguranță recompensați, dar acest sequel are și potențialul de a atrage un public mai larg, datorită complexității și inovației sale narative.

Distribuție: Naomi Scott (The 33, Power Rangers, Alladin, Charlie’s Angels), Rosemarie DeWitt (Poltergeist, La La Land, Rachel Getting Married), Dylan Gelula (a jucat recent alături de Nicholas Cage în Dream Scenario), Raul Castillo (Army of the Dead și anul trecut în Cassandro), Miles Guitierrez-Riley (On the Come Up) și minunatul Kyle Galner (Bones, Veronica Mars).


FINAL LITTLEJOE_Poster_RO_68x98_ (1)

Cele mai eficiente thrillere sapă adânc în temerile noastre profunde și primare.  Cele mai inteligente, nu se opresc aici: ne înfioară, dar ne și pun pe gânduri, dezgropând straturi nebănuite ale naturii umane. Little Joe (Micul Joe) este acea specie rară de film fantastic – cu inflexiuni SF și horror – ce prinde și la publicul de gen și la cei ce doresc cinema de autor, cu ambiții. Faptul că este și una dintre cele mai stilizate pelicule ale momentului, o transformă într-o vizionare obligatorie pentru amatorii de frisoane inteligente și de valuri de plăcere vizuală. Little Joe (Micul Joe intră în cinematografe pe 6 martie, distribuit de Voodoo Films.

(mai mult…)


the-prodigy-633571l-1600x1200-n-fbe6b009

De la Harvey Stephens și Omen încoace am tot văzut cât de „draci » pot fi copiii sau,  mai exact, cât de diabolici ne apar atunci când sunt posedați de spirite malefice. Au încercat pe rând Johnny Depp în „A Nightmare on Elm Street“, 1984,  John Franklin în „Children of the Corn“- tot în 1984, Christina Ricci în „The Addams Family“ din 1991,  Macaulay Culkin în „The Good Son“, din 1993, Lindsey Haun: în „Village of the Damned“ din 1995, Daveigh Chase în „The Ring“- 2002, Emily Browning în „Ghost Ship“, în același an, Dakota Fanning în „Hide and Seek“ din2005 , Isabelle Fuhrman în „Orphan“- 2009, Saoirse Ronan în „Lovely Bones“ – 2009, așa că acum i-a venit rândul si tânărului Jackson Robert Scott (11 ani), care are deja la activ It si Fear The Walking Dead. Iar rezultatul nu e deloc rău, mai ales că tânărul poate și știe să fie persuasiv , manipulator, viclean, mincinos și sadic.

(mai mult…)


Tom Hardy este deja un actor valoros a carui filmografie a certificat talentul, pasiunea si versatilitatea lui artistica, el facand parte din noul val care va ocupa treptat locurile ce vor ramane libere dupa ce marile personalitati vor fi disparut.

Rolul Eddie Brock pe care il face in Venom, filmul lui Ruben Fleischer, este invaluit in mister, dar parteneri ii vor fi Michelle Williams, Woody Harrelson si Tom Holland.

Evoluand in acelasi univers ca in Spider-Man: Homecoming din 2017, produs de Marvel si Sony, acest SF-action-horror este asteptat pt octombie 2018, scenariul fiind bazat pe benzile desenate create in 1988 de Marvel Comics, personajul fiind un simbiot extraterestru care foloseste oamenii pt a supravietui. Personajul si-a facut prima dat aaparitia pe marele ecran in Spider-Man 3 al lui Sam Raimi, si a fost jucat atunci de Topher Grace.