O pelicula realizata de RISE Project dupa un scenariu din viata cotidiana, ce probeaza inca o data zicatoarea conform careia „viata bate filmul”.
O pelicula realizata de RISE Project dupa un scenariu din viata cotidiana, ce probeaza inca o data zicatoarea conform careia „viata bate filmul”.
Când ai înainte trei filme ale lui Soderberg care au ridicat ştacheta într-un fel anume, e cam greu să găseşti formula care să se încadreze în serie în mod onorabil. Poate doar dacă abandonezi cu totul ideea originală de Rat Pack şi o virezi pe Girl Power, aşa cum a făcut Gary Ross cel talentat, care ne-a bucurat şi cu Seabiscuit, The Tale of Despereax, The Hunger Games sau Free State of Jones, pentru care a scris şi scenariile, după cum a făcut-o şi pentru minunatul BIG al lui Penny Marshall, comedia fantastică în care Tom Hanks strălucea!
Deoarece chiar cred în ceea ce se numește „libertatea de exprimare”, în șansele egale pe care ar trebui să le aibă creațiile cinematografice, pentru că ar trebui să le fie clară tuturor distincția dintre actul artistic și realitate, pentru că mi se pare o atitudine anacronică și lipsită de fundament să discriminezi un film, mă alătur tuturor celor care vor să-și asume o atitudine normală popularizând acest text al scrisorii deschise adresate de regizorul, producatorul si distribuitorul de film Tudor Giurgiu conducerii MTR, ca urmare a refuzului de a include în programul cinematografului de artă de la Muzeul Țăranului Român filmul Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (r. Bogdan Thedor Olteanu).
Nu mă interesează că unii or să afirme că anul ăsta a fost inflaţie de tematică LGBT, nici că filme d-astea cu adolescenţi au fost duium , şi nici măcar că prezentul nu vine cu vreo inovaţie de senzaţie – nu-mi pasă! Mă interesează doar că ori de câte ori văd o astfel de peliculă nu pot să nu mă las prinsă de acţiune şi să–mi reamintesc de propria-mi adolescență, fiorii primei iubiri, primul sărut, prieteniile din liceu.
Martie 2019 devine o „destinatie” cinefila de mare atractie pe are ne-o livreaza Studiourile Disney si Tim Burton. Pentru ca atunci va iesi pe piata aceasta versiune live-action care repovesteste istoria elefantelului cu urechi prea mari, pe care cu totii am iubit-o in copilaria noastra sau a copiilor nostri. Cu viziunea de exceptie a genialului regizor si cu o distributie stelara – Colin Farrell, Danny DeVito, Eva Green, Michael Keaton- filmul are toate sansele sa fie lansarea primaverii viitoare. Asta dupa ce au existat destui sceptici cu privire la felul in care o sa fie un live action la Dumbo, devoalarea felului in care o sa arate personajul principal si acest prim trailer- inchizand toate gurile carcotasilor si sporind numarul fanilor acestei idei minunate- de a reda cu tehnica de azi- o poveste minunata de …ieri!
Sufletul meu abia asteapta aceasta intalnire, pana la care o sa tot revad trailerele!
După ce în 2014 atrăgea atenţia la Cannes cu White Dog, parabolă ce îi avantaja pe câini în detrimentul oamenilor și era în esenţă o axiomă comportamentală biblică (cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va!), iată că anul acesta Kornél Mundruczó revine cu acest Jupiter’s Moon, un film despre realităţi cu care ne confruntăm (criza migranţilor) cărora le aplică o grefă de supranatural, cât să ne dea un imbold la fantezie şi un motiv să nu capotăm în lupta cu viaţa.
Şi ca întotdeauna lumea lui Mundruczó este crudă, în ea coexistând antagonic personaje pure (sunt cele care în final restabilesc echilibrul, acordând şanse celorlalţi) dar şi marginali ce îşi urmează doar propriul interes.
Baieti, din toamna asta vi se pregateste ceva! Si macar fictiunea sa acorde sanse femeilor abuzate si terorizate, daca realitatrea nu e atat de generoasa. Astept cu interes filmul asta care o sa ma bucure!
Regizat si scris de uruguayanul Fede Alvarez, cel care castiga acum trei ani la Festivalul Rojo Sangre de la Buenos Aires trofeul pt cel mai bun scurt metraj cu Il Cojonudo- este un action movie ce pare sa fie interesant. MAi avem de asteptat pana la finalul lui octombrie sa ne convingem cu ochii nostri.
Distribuit in Romania de InterCom Film
Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, iar totul este in between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.