Indubitabil avem nevoie de poveste în existențele noastre uneori prozaice, iar orice producţie care ne-o dăruieşte cu talent şi elocvenţă cinematografică este una pe care o îmbrăţişăm spontan. Iar de vreme ce magia este un teritoriu fără frontiere, fantezia asemenea, nu mai e nevoie să argumentăm felul în care cele două concură pentru a ne atinge sufletele.
Când ai înainte trei filme ale lui Soderberg care au ridicat ştacheta într-un fel anume, e cam greu să găseşti formula care să se încadreze în serie în mod onorabil. Poate doar dacă abandonezi cu totul ideea originală de Rat Pack şi o virezi pe Girl Power, aşa cum a făcut Gary Ross cel talentat, care ne-a bucurat şi cu Seabiscuit, The Tale of Despereax, The Hunger Games sau Free State of Jones, pentru care a scris şi scenariile, după cum a făcut-o şi pentru minunatul BIG al lui Penny Marshall, comedia fantastică în care Tom Hanks strălucea!
Inutil să vă mai spun că fan cluburile reunite de pe tot mapamondul vor năvăli în cinematografe să vadă noua producţie cu fantasticul lor preferat: Thor! Şi au de ce să se precipite, căci filmul livrează pe lângă personajele deja cunoscute şi altele noi şi spectaculoase, dar şi un viraj foarte bine gandit al dialogului şi atmosferei, către un comic ce cucereşte. Şi se pare că a fost o mişcare foarte abilă care să păstreze publicul deja cucerit şi să acapareze un altul, căci filmul ne prilejuieşte dincolo de reîntâlnirea cu lumea fantastică a lui Thor şi a regatelor cosmice de poveste, cu peisaje desprinse parcă din Lord of the Rings, momente de destindere şi amuzament ce vin din comicul când mai subtil, când mai la vedere- deopotrivă de limbaj şi de situaţie.
Știți deja că îmi plac basmele ecranizate, mai ales atunci când nu încearcă să reinventeze povestea în mod flagrant, făcând din eroinele copilăriei altceva decât sunt: niște fete cu suflet minunat, niște făpturi de lumină care au parte de conjuncturi nepotrivite din care ies, până la urmă, triumfătoare. Acestea fiind zise, Cinderella lui Kenneth Branagh ne apare ca un demers solid, riguros – dar păstrând naivitatea narațiunii inițiale, nealterate de întorsături de situație ce pervertesc scenariul, sau fracturând povestea și regândind totul de la o simplă sugestie (așa cum am vazut în Maleficent). (mai mult…)
Nu încape îndoială că Peter Jackson a redimensionat genul fantasy cu filmele după romanele lui J.R.R. Tolkien, tot așa cum Matrix al fraților Wachowski o făcea cu SF-ul în 1999. După Stăpânul Inelelor nimic nu a mai fost la fel în cinematografie, iar acesta este unul dintre marile merite ale lui Jackson, pe lângă curajul extraordinar de a porni acest demers artistic, ecranizarea unor romane de o asemenea valoare și complexitate. Și chiar dacă am citit cărțile, deîndată ce am văzut filmele trilogiilor, am fost iremediabil seduși de felul în care ele spun povestea, de chipurile pe care le dau personajelor, de natura și aparițiile fabuloase, într-un cuvânt de tot ce ne arată, sugerează și învață aceste filme de excepție. (mai mult…)
Radiotopic 