Foto credit microFILM
Producția româno-sârbă „Ivana cea Groaznică”, regizată de Ivana Mladenović, a câștigat, sâmbătă seară, trofeul Golden Pram pentru cel mai bun lungmetraj, în valoare de 4.000 de euro, la cea de-a 17-a ediție a Zagreb Film Festival.
Aproape n-aş şti să spun care este elementul principal care te ţine captiv la filmul acesta: povestea adevărată despre limitele interioare şi cele ale unui sistem, imaginile fabuloase, pasiunea unor oameni care au făcut istorie în cursele automobilistice, ritmul/sunetul trepidant al filmului care te „băga în scaun” ca şi când ai fi şi tu pe pista sau mereu magnifica înfruntare dintre aparenţă şi esenţă, valoarea autentică şi cea fabricată.
Cu acest Dark Fate, James Cameron în calitate de producător continuă o franciză care lua cu asalt lumea în 1984 cu The Terminator şi reconfigura cinematografia din perspectiva CGI cu urmarea Jugement Day, şapte ani mai târziu.
Şansa ca un sequell-ul să fie chiar mai reuşit decât filmul primordial este rară, dar trebuie să constat că în ultimii ani lucrul ăsta se întâmplă din ce în ce mai des, semn că toată lumea trage învăţăminte valabile din reacţia spectatorilor şi pe deasupra le mai şi valorifică.
Când apărea primul Maleficent în 2014, regizat de Robert Stromberg aflat la debut, povestea ne devoala drept rădăcină a răului, felul în care oamenii îi rănesc, îi înşeală şi îi desconsideră pe cei care nu sunt ca ei, uneori pentru avantaje personale şi în pofida unei relaţii de prietenie- care se dovedea unilaterale. Şi atunci o absolveam pe zâna protectoare a regatului fantastic Moors şi îi redescopeream farmecul, forţa şi personalitatea dominantă, toate transformate de iubirea adevărată care transcende totul.
Cum e când filmul pe care îl vezi începe cu o scenă în care un lunetist trage într-o ţintă aflată în mişcare, ţinta este într-un tren care merge cu 140 de km/h, iar distanţa este de 2 km?…Pare că e chiar o „mission impossible” sau..un film pe care îl regizează Ang Lee, un cineast care nu încetează să ne uimească! În acelaşi fel în care inova ca viziune, tehnică de filmare, efecte, managementul emoţiei sau tematică în – Life of Pi, Crouching Tiger/ Hidden Dragon, Brokeback Mountain sau minunatul Sense And Sensibility din 1995.
Sincer, nu ştiu ce cusur i-aş putea găsi acestui Joker, măiastru adjudecat de Joaquin Phoenix într-o partitură şi ea aproape de perfecţiune, co-scrisă şi regizată de Todd Phillips care, iată, după ce a făcut Hangover în trei exemplare ne năuceşte cu acest psiho-thriller ce preia un personaj din universul DC, după un scenariu co-scris cu Scott Silver (nominalizat la Oscar pt scriptul la The Fighter)
16 proiecte de lungmetraj, scurtmetraj și documentar selectate la a patra ediție FILM +
Apelul lansat pentru cea de-a patra ediție a Film +, programul alternativ de susținere a producțiilor cinematografice independente cu buget redus, s-a încheiat cu 16 proiecte selectate din cele 73 înscrise: 7 lungmetraje, 5 producții de scurtmetraj și 4 documentare.
Conceput ca un laborator de lucru, sprijin și promovare dedicat proiectelor de film, animație și video-art independente, FILM+ este singurul proiect românesc și din regiune destinat formării profesionale, care are un caracter practic, axat pe dezvoltarea, realizarea și promovarea producțiilor audiovizuale de microbuget, realizate de tineri artiști proaspăt absolvenți sau autodidacți din România, Serbia, Bulgaria și Republica Moldova, folosind experiența acumulată de profesioniștii români din cinematografie.
ÎN LIPSA RAȚIUNII
Ori de câte ori vine momentul să mai văd un film semnat Woody Allen simt în așteptarea lui un fior la periferia ființei, întrebându-mă cu ce va să mă mai uimească. Și nu este întotdeauna genial, așa cum ne așteptăm, și filmele nu curg firesc, pentru că niciunul nu e comun, dar de fiecare dată avem neaparat întâlnire cu mari actori și –mai ales – cu o viziune regizorală diferită de tot ce știm, unică într-un mod brand-uit deja. (mai mult…)
If it bleeds, it leads – este neîndoielnic cel mai potrivit motto pentru acest film dur, care nu mai este doar o satiră la adresa practicilor sângeroase ale televiziunilor americane de știri care vânează doar senzaționalul, ci un deget acuzator îndreptat dur către cei care încurajează, îngăduie și difuzează aceste știri. Sigur că apetitul spectatorului este cel care hrănește cererea televiziunilor- și aici să ne amintim faptul că de-a lungul istoriei execuțiile erau publice și lumea se bulucea să vadă arderi pe rug, tăieri de capete și spânzurări, și mai exista și lapidarea pe care o făceau cu sârg (evident manipulați binișor) chiar poporenii, crezând cu tărie că înfăptuiesc un act de justiție. În zilele noastre s-a transmis pe undeva apetitul asta nesănătos pentru gregar, pentru moartea în direct, pentru suferința expusă, iar televiziunile de pretutindeni s-au grabit să promoveze fără scrupule acest gen, sporindu-și ratingurile și alimentând foamea de senzațional. Iar dacă mai adăugăm și reality show-urile…avem panorama întreagă a decăderii prin televiziune. Cât de jos?….Cât se poate! (mai mult…)
