„Ostatic american” („American Hostage”), noul serial thriller psihologic cu Jon Hamm, câștigător al premiului Emmy, în rolul principal, va avea premiera pe 21 septembrie, pe HBO Max în România. Serialul are opt episoade și este inspirat de o poveste reală petrecută în anii ’70.
(mai mult…)Să adaptezi un joc video pentru marele ecran nu e tocmai floare la ureche. Mai ales când protagonistul nu este vreun comando uns cu toate alifiile, capabil să decimeze o hoardă de zombi cu o mitralieră într-o mână și cu o grenadă între dinți. Dimpotrivă.
Citește mai mult: Resident Evil: S-a dus dracului coletul!
Personajul Bryan este un băiat cât se poate de normal, un curier medical, care are o geantă de dus din punctul A în punctul B și, în principiu, cam asta ar trebui să fie întreaga lui problemă. Numai că punctul B se află în universul Resident Evil, unde lucrurile au prostul obicei de a lua o turnură catastrofală exact când crezi că ai o zi banală la serviciu.
Bryan nu știe să încarce o armă. Nu știe să lupte. Se sperie, țipă, înjură, se enervează și, în general, reacționează la monștri cam cum ar reacționa orice om normal pus în situația de a vedea unul venind spre el. Adică foarte puțin eroic și foarte mult omenește.Și tocmai aici începe distracția.
Noul Resident Evil, scris, regizat și produs de Zach Cregger, are o calitate din ce în ce mai rară într-un blockbuster horror: pare că realizatorii s-au distrat făcându-l. Și nu doar că s-au distrat, ci au lăsat distracția să contamineze pelicula — în sensul bun al cuvântului, ceea ce, în universul Resident Evil, este o formulare cu potențial letal.
Filmul este adesea foarte amuzant, dar niciodată în detrimentul groazei. Dimpotrivă: umorul face ca momentele horror să lovească și mai tare. Regizorul Zach Cregger înțelege un principiu simplu pe care multe filme contemporane par să-l fi uitat: dacă personajul nu este invulnerabil, pericolul devine interesant.
Iar Bryan este exact opusul supereroului.Când ceilalți ar scoate pistolul, el probabil ar căuta instrucțiunile. Când protagonistul tradițional ar spune „Stați în spatele meu!”, Bryan ar avea toate șansele să întrebe dacă nu există, totuși, o ieșire secundară. Și când ceva monstruos îi sare în față, nu adoptă o poziție de luptă spectaculoasă, ci reacția firească a omului care tocmai a constatat că realitatea a luat-o razna.
Actorul Austin Abrams exploatează excelent această vulnerabilitate. O mare parte din film îl obligă să privească lucruri absolut halucinante, iar reacțiile lui devin aproape un comentariu paralel la ceea ce vedem pe ecran. Este spectatorul nostru din interiorul filmului: omul care se uită la coșmar și, asemenea nouă, se întreabă probabil cine naiba a considerat că ar fi o idee bună să continue.
În adaptările Resident Evil de până acum, accentul cădea frecvent pe personaje competente, cool, pregătite să anihileze orice creatură care le iese în cale. Cregger schimbă radical perspectiva. În loc să ne ofere satisfacția de a vedea un profesionist făcându-și meseria, ne pune alături de un amator care încearcă pur și simplu să supraviețuiască.
Și, paradoxal, tocmai de aici rezultă adrenalina.Pentru că atunci când eroul nu știe ce face, nici spectatorul nu mai poate presupune că știe. Fiecare ușă poate ascunde ceva. Fiecare zgomot poate anunța o nenorocire. Iar fiecare armă care apare pe ecran vine cu întrebarea esențială: oare omul ăsta știe s-o folosească?
Cregger își construiește filmul mai degrabă ca pe un montagne russe decât ca pe o narațiune horror convențională. Povestea este suficient de simplă pentru a-i permite să se joace. Virusul se răspândește, haosul crește, iar Bryan înaintează printr-o lume care pare să se dezintegreze cu fiecare minut.Nu intriga sofisticată este principala atracție, ci ceea ce face regizorul cu ea.
Cregger își asumă fără rezerve moștenirea horror-ului SF: The Thing, Alien, The Fly și, pe alocuri, chiar eficiența de acțiune a unui Die Hard. Nu este vorba despre simple trimiteri decorative, ci despre o înțelegere vizibilă a mecanismelor genului: tensiune, corporalitate, grotesc, claustrofobie, surpriză și, mai ales, plăcerea de a pune personajul în situații din ce în ce mai imposibile.
Rezultatul este o combinație destul de rară: filmul poate fi simultan stupid de amuzant și serios de înfricoșător.
Și aici este unul dintre marile merite ale lui Cregger: nu îi este rușine nici de una, nici de cealaltă.
Nu încearcă să transforme Resident Evil într-o dramă solemnă despre condiția umană, dar nici nu îl reduce la o paradă de zombi și membre smulse. Spectacolul rămâne spectacol, însă personajele au suficientă umanitate încât să ne pese ce li se întâmplă.
Mai mult, filmul emană o bucurie aproape contagioasă. Este senzația pe care o ai când vezi un cineast care a primit acces la o cutie uriașă cu jucării și, în loc să aleagă una singură, le varsă pe toate pe podea.
Este un film care pare permanent la un pas de a deraia — dar tocmai această impresie de libertate îi dă energie.
Cregger nu se comportă ca un regizor care trebuie să demonstreze că este serios. Se comportă ca unul care știe foarte bine ce-i place. Iar această siguranță se vede în felul în care combină horror-ul, acțiunea, grotescul și comedia fără să lase niciunul dintre ingrediente să înghită complet restul.
În fond, noul Resident Evil funcționează pentru că înțelege ceva fundamental despre jocurile video: nu trebuie neapărat să copiezi mecanic jocul ca să-i păstrezi spiritul.
Trebuie să păstrezi senzația de pericol, de explorare, de surpriză și de „ce dracu’ mai urmează acum?”.
Iar Cregger exact asta face.În loc să ne ofere un alt erou indestructibil care intră într-o încăpere și rezolvă problema, ne oferă un om obișnuit care intră într-un coșmar și încearcă să nu moară. Diferența pare mică. De fapt, este esențială.
Pentru că Resident Evil devine astfel nu doar o galerie de monștri, ci și o comedie involuntară a supraviețuirii: omul contra virusului, omul contra creaturilor, omul contra propriilor limite și, probabil cel mai important, omul contra ideii complet neinspirate de a mai continua să înainteze atunci când toate instinctele îi urlă să fugă.
Filmul își păstrează până la final apetitul pentru risc. Iar ultimele minute confirmă că Cregger nu este interesat să închidă totul frumos, cu fundiță și certificat de bună purtare. Preferă să lase publicul cu gura căscată.Și foarte bine face.
Resident Evil este, în cele din urmă, un spectacol horror care nu uită să se distreze. Un film zgomotos, grotesc, surprinzător, uneori absurd și, culmea, tocmai de aceea foarte viu.
Iar dacă aceasta este direcția în care franciza vrea să meargă, atunci poate că, după atâția ani de zombi, mutanți și experimente genetice, Resident Evil a descoperit în sfârșit arma secretă: un erou care seamănă mai mult cu spectatorul decât cu un soldat.
De mult n-am mai văzut o comedie atât de savuroasă și de inteligent construită precum „Crima de la etajul III”. Un film care își extrage umorul nu doar din situațiile în care își plasează personajele, ci mai ales din finețea dialogurilor, din jocul permanent al aparențelor și dintr-o galerie de personaje pe cât de pitorești, pe atât de recognoscibile. Gilles Lellouche și Laetitia Casta le interpretează cu vervă, naturalețe și un remarcabil simț al comicului.
(mai mult…)
Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.
Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.
Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.
Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moarăDe data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.
Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.
Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.
Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.
Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.
Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.
Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.
Apoi avem scena stomatologică.
Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.
După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.
Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.
Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.
Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.
Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.
Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.
Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.
Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.
Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.
Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.
Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.
Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.
Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.
Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.
Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.
Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.
Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.
August aduce la televiziunile Warner Bros. Discovery combinația potrivită pentru ultimele săptămâni de vară: competiții sportive pline de adrenalină, povești adevărate, aventuri spectaculoase și premiere pentru toate gusturile.
(mai mult…)
Kenny Wayne Shepherd a trecut de la copilul-minune al blues-ului la statutul, mult mai greu de obținut, de bluesman adevărat. Fără zgomot inutil, fără să-și mai caute locul și fără să aibă nevoie să demonstreze nimănui nimic. Au trecut mai bine de 30 de ani de când a intrat în atenția lumii, au venit albume de platină, nominalizări la Grammy și nenumărate concerte. Iar publicul lui s-a maturizat odată cu el.
Citește mai mult: Kenny Wayne Shepherd la Brezoi 2026: când blues-ul nu se cântă, ci se întâmplăDe aceea, la Brezoi, Kenny Wayne Shepherd nu a avut nevoie de nicio scânteie pentru a aprinde seara. Conexiunea a fost instantanee. De la prima notă. La ora 23.30, după o zi în care scena fusese deja traversată de alți oameni ai blues-ului, publicul nu mai părea să aibă nevoie de nimic. Și totuși, Kenny Wayne Shepherd a reușit să-l transporte într-un loc în care foarte puțini artiști știu să ajungă.
Shepherd își face Fender Stratocaster-ul să urle. Îl împinge până la limită, îl provoacă, îl lovește cu forța și precizia unui om care știe exact cât de mult poate cere unui instrument. Există chitariști care își mângâie instrumentele, care lasă o singură notă să plutească și o urmăresc până când aceasta pare să-și găsească singură sfârșitul. Kenny Wayne Shepherd funcționează altfel. El își pune chitara în mișcare, o aruncă în rafale de note, o lasă să ardă.
Dar adevărata virtuozitate nu stă în viteza degetelor, ci în capacitatea de a ști când să te oprești. Iar Shepherd știe. Știe să accelereze până când simți că ieși din decor și, în clipa următoare, să tragă frâna exact cât trebuie. Concertul lui este un roller coaster de blues: urcare, coborâre, vertij, adrenalină și, din când în când, câte o clipă de liniște în care îți dai seama că tocmai ai fost martor la ceva ce nu se poate explica prea ușor în cuvinte.
Dar Kenny Wayne Shepherd Band nu este, nici pe departe, un vehicul construit pentru un singur om. Este o trupă în adevăratul sens al cuvântului, o adunare de muzicieni aleși cu grijă, fiecare cu propria identitate, fiecare capabil să adauge o altă nuanță poveștii.
Noah Hunt este un vocalist puternic, grav și expresiv, dar și un partener de dialog pentru Shepherd, inclusiv atunci când pune mâna pe chitara ritmică. Iar la tobe se află Chris Layton, fost membru al Stevie Ray Vaughan and Double Trouble și muzician care nu are nevoie de prea multe prezentări. Iar dacă există cineva care știe cum trebuie să respire o trupă alături de un chitarist de blues, Layton este unul dintre acei oameni. Să nu uităm că pe vremea când Kenny Wayne era puștan (avea 7 ani), a declarat că a fost fermecat în 1984 la un concert SRV.
Joe Krown, cu Hammond B-3 și pianul, aduce acea profunzime care face ca sunetul să nu rămână niciodată prizonierul chitarei. Charlie DiPuma la saxofon și Doug Woolverton la trompetă completează tabloul cu o secțiune de suflători care adaugă culoare, tensiune și forță. Fiecare muzician își primește momentul de strălucire, iar publicul știe să-l recunoască și să-l răsplătească.
Pentru că, sigur, fiecare piesă din concert este, într-un fel, și o demonstrație a felului în care Kenny Wayne Shepherd își folosește chitara. Dar aici este diferența dintre un recital de virtuozitate și un concert adevărat: virtuozitatea nu rămâne niciodată singură. Ea devine parte dintr-o poveste mai mare, în care fiecare instrument își găsește locul.
Iar bisul a ridicat temperatura și mai sus.
„Blue on Black”, piesa care l-a consacrat definitiv în anii ’90, a venit cu acel amestec de fragilitate și forță care i-a asigurat un loc special în istoria blues-rock-ului. Shepherd și Noah Hunt au schimbat registrul și au venit cu chitarele acustice, ca și cum după toată furtuna ar fi fost nevoie, pentru câteva minute, să privim stelele și luna.
Dar Brezoiul mai avea o aventură de traversat.
„Voodoo Child (Slight Return)” al lui Jimi Hendrix, în versiunea lui Kenny Wayne Shepherd, nu este o piesă pe care doar o asculți. Este o experiență. Un teritoriu în care trebuie să intri, să te lași dus și să vezi unde te scoate. Shepherd nu încearcă să fie Hendrix. Și tocmai de aceea poate să se apropie de spiritul lui. Își asumă piesa, o trece prin propriul filtru și o transformă într-o explozie de blues-rock care, la acea oră târzie din noapte, a avut ceva aproape ritualic.
A fost, până la urmă, o noapte în care Brezoiul a făcut ceea ce știe cel mai bine: a adunat oameni care iubesc muzica blues și i-a lăsat să uite pentru câteva ore de tot ce se întâmplă în afara scenei.
Kenny Wayne Shepherd nu mai este copilul-minune care trebuie să demonstreze că știe să cânte la chitară. Este bluesman-ul care știe de ce cântă, când să accelereze, când să lase o notă să respire și, mai ales, cum să-și ia publicul cu el.
La Brezoi, chitara lui nu a cântat pur și simplu blues: ne-a făcut noaptea mai frumoasă.
Setlist
Born With a Broken Heart
Dirt on My Diamonds
I Got a Woman
Watch You Go
Deja Voodoo
Shame, Shame, Shame
Talk to Me Baby
(Elmore James cover)
I Want You
Dark Side of Love
I’m a King Bee
(Slim Harpo cover)
Oh Well
(Fleetwood Mac cover)
Blue on Black
Voodoo Child (Slight Return)
Lumea pe care o știm este în pericol, dar nu te îngrijora, Stuart Bloom și Johnny Cage sunt aici. Pe 24 iulie, HBO Max aduce comedia originală Max „Stuart nu poate salva universul” („Stuart Fails to Save the Universe”) și premiera globală pe streaming a filmului „Mortal Kombat II”.
(mai mult…)
Există două feluri de oameni care vor ieși din sala de cinema după The Odyssey al lui Sir Christopher Nolan. Cei care vor dezbate dacă Lupita Nyong’o avea sau nu ce căuta în pielea Elenei din Troia, dacă Telemah avea voie să-i spună „dad” lui Odiseu și dacă Homer s-ar răsuci sau nu în mormânt. Și cei care au înțeles că toate aceste fleacuri sunt zgomot de fond.
Eu fac parte din a doua categorie.
Citește mai mult: Nu mergeți să vedeți Odiseea! Mergeți să o auziți!Am lăsat filmul la dospit câteva zile, așa cum lași un vin să respire. Și am realizat că Nolan nu m-a trimis în Grecia antică. M-a trimis în copilărie. În serile în care citeam Odiseea și îmi imaginam marea fără să o fi văzut vreodată. Acolo unde ciclopii erau cât blocurile, sirenele cântau doar în capul meu, iar Ithaca era mai reală decât cartierul.
Doar că acum imaginația mea are un aliat pe care cartea nu l-a avut niciodată: sunetul.
Nu imaginea este marea revelație a acestui film. Imaginea este, cum era de așteptat, impecabilă. Nolan știe să filmeze monumental aproape din reflex. Dar adevărata aventură se petrece în boxele sălii IMAX.
Și aici începe meritul uriaș al lui Ludwig Göransson.
După Tenet și Oppenheimer, suedezul primește cea mai dificilă misiune din cariera lui. Iar Nolan îi pune o condiție care pare absurdă pentru un blockbuster de sute de milioane: fără orchestră simfonică.
De ce?
Pentru că orchestra, în forma în care o știm astăzi, pur și simplu nu exista în Grecia antică.
Orice alt compozitor ar fi încercat să mimeze trecutul. Göransson îl reconstruiește.
Lira, aulosul, gonguri din bronz, instrumente de percuție uitate prin muzee și săli de cercetare sunt puse să vorbească într-o limbă pe care nu o înțelegem, dar pe care o simțim instinctiv. Peste toate acestea, compozitorul strecoară discret sintetizatoare moderne, fără să fractureze iluzia. Nu sună nici arheologic, nici futurist. Sună… atemporal.
Este una dintre puținele coloane sonore recente care nu încearcă să-ți spună ce trebuie să simți și nu împinge emoția cu coatele. Nu îți urlă în urechi că acum trebuie să plângi sau că acum trebuie să tresari. Ea respiră odată cu filmul și tocmai de aceea devine aproape invizibilă.
În asta constă stă măreția ei.
Hans Zimmer construia catedrale sonore. Îl recunoșteai după primele două măsuri. Un acord și știai că intri în universul lui.Göransson procedează exact invers:își șterge urmele.
În Black Panther a mers până în Senegal pentru a înregistra muzicieni africani autentici. În The Mandalorian a făcut dintr-un fluier suedez una dintre cele mai recognoscibile teme TV ale ultimului deceniu. În Oppenheimer a transformat vioara într-un mecanism al anxietății. Iar acum, în The Odyssey, renunță aproape complet la confortul orchestrei și reconstruiește sonor o civilizație dispărută de aproape trei mii de ani.
Puțini compozitori au curajul să renunțe la tot ceea ce știu că funcționează.Göransson îl are!
Iar Nolan știe foarte bine de ce îl ține aproape. Colaborarea lor începe să capete aceeași greutate pe care a avut-o, timp de aproape două decenii, tandemul Nolan–Hans Zimmer. Nu seamănă deloc, iar asta este cea mai mare calitate a ei.
Am citit deja zeci de opinii despre film. Despre ritm. Despre distribuție. Despre fidelitatea față de Homer.
Sincer?
Nu mă interesează.
Nici când citeam Odiseea nu-mi puneam întrebări despre culoarea pielii Elenei sau despre expresiile folosite de Telemah. Eram ocupat să călătoresc.
La fel am făcut și acum.Așa că nu vă spun să mergeți să vedeți The Odyssey.Vă spun să mergeți să-l auziți.
Pentru că, dincolo de imaginile uriașe filmate de Sir Christopher Nolan, adevărata epopee se petrece în urechi. Iar dacă ieșiți din sală cu senzația că ați fost, pentru aproape trei ore, martorii unei lumi dispărute, meritul îi aparține în egală măsură lui Ludwig Göransson.
Restul sunt discuții pentru internet.
„Procesul”. „Metamorfoza”. „Castelul”. La mai bine de un secol de la moartea lui Franz Kafka,
opera sa continuă să fie citită și reinterpretată de fiecare generație. Numele lui a devenit
sinonim cu absurdul și a dat naștere adjectivului „kafkian”. Dar dincolo de una dintre cele mai
influente opere ale secolului XX, cine a fost omul care a scris-o?
În perioada 10–16 august, Sfântu Gheorghe devine din nou locul de întâlnire al cineaștilor și
iubitorilor de film, odată cu cea de-a 23-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent
ANONIMUL. Programul cuprinde și anul acesta competiția de lungmetraj, cele două competiții
de scurtmetraj (națională și internațională), proiecții speciale, întâlniri și dialoguri cu realizatorii
filmelor și invitații speciali, într-unul dintre cele mai spectaculoase decoruri naturale din
România.
