Există filme care îți arată cum devin ororile războiului posibile si „NAZA”, documentarul semnat de Rachel Szor și Yuval Abraham, face parte din această categorie. Și este cu atât mai tulburător cu cât nu are nevoie de imagini explicite ale atrocităților pentru a provoca oroare.
În doar 80 de minute, 24 de surse anonime din armata israeliană dezvăluie mecanismele unei mașinării de ucis în care viețile civililor sunt reduse la algoritmi, probabilități și „daune colaterale” calculate în avans. Programe de inteligență artificială precum „Lavender” și strategii precum „Where’s Daddy?” transformă moartea într-o procedură administrativă, executată cu eficiența glacială a unui sistem informatic.
Filmați în întuneric, pe acoperișurile din Tel Aviv, interlocutorii lui Abraham sunt siluete fără chip, dar nu și fără responsabilitate. Unii manifestă remușcări, alții își povestesc „performanțele” cu entuziasmul unor adolescenți care tocmai au câștigat un joc video. Tocmai această absență a conștiinței morale devine adevărata dimensiune horror a filmului.
Szor și Abraham construiesc un documentar auster, aproape claustrofobic, în care tăcerile sunt uneori mai acuzatoare decât mărturisirile. Iar întrebarea unui militar, confruntat cu memoria Holocaustului — „Dar asta ce spune despre mine?” — concentrează întreaga tragedie morală a filmului.
„NAZA” nu vorbește doar despre războiul din Gaza. Vorbește despre dezumanizarea industrializată, despre tehnologia pusă în slujba barbariei și despre extraordinara capacitate a omului de a-și justifica propriile atrocități.
Hannah Arendt numea asta „banalitatea răului”. Dar ce înseamnă asta?
În 1961, Hannah Arendt a asistat la Ierusalim, în calitate de corespondentă a revistei The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, unul dintre principalii organizatori ai deportării evreilor către lagărele de exterminare. Se aștepta să întâlnească un monstru. În schimb, a descoperit un birocrat mediocru, preocupat de ordine, proceduri și justificarea propriilor acțiuni prin obediența față de superiori.
Din această observație s-a născut conceptul de „banalitate a răului”, dezvoltat în cartea sa din 1963, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Ideea ei fundamentală era tulburătoare:Cele mai cumplite atrocități nu sunt comise neapărat de monștri, ci și de oameni aparent obișnuiți, care renunță să gândească critic și să-și judece moral propriile acțiuni. Arendt nu susținea că răul este neînsemnat sau că autorii crimelor sunt nevinovați. Dimpotrivă, avertiza că obediența birocratică și incapacitatea de reflecție morală pot face posibile crime de proporții inimaginabile
Astăzi, răul are algoritmi, baze de date și interfețe prietenoase. Iar omul continuă să apese butonul.
