Arhivă pentru Aprilie, 2016


Mr. RightÎnainte de a merge la acest film, am avut o singură reținere: Anna Kendrick! Trebuie să am și eu (ca mulți alții) o actriță care nu-mi spune nimic și în cazul meu e fata aia care zice câteva replici în Twilight, a jucat în Up In The Air, a dansat în Pitch Perfect și cântă Cups. Și chiar dacă îi arunci în arenă, lângă ea, pe Sam Rockwell și Tim Roth, nu mă convinge, cum nu m-a convins nici când a jucat alături de George Clooney. Dar uitându-mă în filmografia ei am observat că e activă și în domeniul teatrului, unde la 12 ani a devenit a doua cea mai tânără actriță nominalizată la premiile Tony. Așadar, sunt numai eu alergic la ea? Așa se pare! (mai mult…)

Anunțuri

Bastille DayPentru un film turnat în două luni, cu un buget restrâns, nu e rău! Pentru un regizor antrenat pentru filmele horror (Eden Lake, Woman In Black), scenarist la My Little Eye și asistent de regizor la The Descent: Part 2 din nou, nu e rău! Pentru un film care nu s-a vrut cu teroriști (ni s-a cam aplecat de teroarea, ca și de victoria de după 1989…unde ești, fă, Victorie, în acest caz- bă, teroristule) și care este de fapt despre tâlhari, din nou scriu că nu e rău. (mai mult…)


Independenta Film_Cannes

 

Independenţa Film va aduce pe ecranele românești cinci lungmetraje din Competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, ediția cu numărul 69 (11-22 mai), anunțate săptămâna trecută. Iată mai jos peliculele care vor veni și în cinematografele noastre:

La Fille Inconnue, de Jean-Pierre și Luc Dardenne

Julieta, de Pedro Almodóvar

Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World, de Xavier Dolan

I, Daniel Blake, de Ken Loach

The Neon Demon, de Nicolas Winding Refn

Recent, Independența Film a adus în România 8 filme de la Cannes 2015, printre care și câștigătorul Palme d’Or: Dheepan / Dheepan (de Jacques Audiard), La Tête haute / Standing Tall (de Emmanuelle Bercot), La giovinezza / Youth (de Paolo Sorrentino), Love (de Gaspar Noé), Trois souvenirs de ma jeunesse (de Arnaud Desplechin), Le tout nouveau testament (de Jaco Van Dormael), Our Little Sister / Umimachi Diary (de Hirokazu Kore-Eda) și The Assassin / Nie Yinniang (de Hou Hsiao Hsien).

La Fille Inconnue  În competiție (Belgia) Regia: Jean-Pierre și Luc Dardenne

Sinopsis: Un medic generalist refuză să trateze o fată. Ulterior, după ce respectiva este găsită moartă, doctorița se simte cuprinsă de remușcări și încearcă să-i afle identitatea.Într-un interviu pentru Variety, frații Dardenne au dezvăluit că pentru rolul principal în acest film au încercat s-o coopteze pe actrița Marion Cotillard. Însă colaborarea lor s-a concretizat atunci (în 2014) într-un alt film celebru: Deux jours, une nuit / Two Days, One Night.

Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World

În competiție (Canada-Franța) Regia: Xavier Dolan

Cu: Nathalie Baye (Laurence Anyways, Catch Me If You Can), Vincent Cassel (Black Swan, Mesrine: L’Ennemi public nº1, L’Instinct de mort), Marion Cotillard (Deux jours, une nuit, De rouille et d’os, La Vie en Rose), Léa Seydoux (Spectre, The Grand Budapest Hotel, La vie d’Adèle), Gaspard Ulliel (Saint Laurent, Hannibal Rising)

Sinopsis. Louis (interpretat de Gaspard Ulliel) este un scriitor foarte bolnav întors acasă, după o absență de 12 ani, pentru a-și anunța familia de moartea lui iminentă.

Filmul este inspirat din piesa omonimă a lui Jean-Luc Lagrace.

Xavier Dolan: ”Sunt mândru să aduc acest film la Cannes. Fiind o adaptare a unei piese franțuzești, cu actori francezi, mi se pare cu atât mai emoționant să-l prezint pe teritoriu francez, în contextul acestei competiții, în cele mai bune condiții posibile pentru un cineast. Ori de câte ori lumea pomenește de Cannes, imediat se aduc în discuție petrecerile cu multă șampanie, nesfârșitele evenimente de PR și alte chestii ieftine pentru cei lipsiți de imaginație. Dar ceea ce se întâmplă acolo cu adevărat este altceva: se leagă prietenii, au loc întâlniri, plus senzația unică de a-ți fi proiectat filmul într-un cinematograf celebru, unde toți respiră alături de tine, râd cu tine sau plâng cu tine. Sunt foarte emoționat că am fost invitat din nou la Cannes”.Juste la fin du monde este al șaselea lungmetraj al tânărului regizor canadian. La numai 27 de ani, regizorul, actorul şi scenaristul Xavier Dolan are deja cinci filme regizate, dintre care trei au mai trecut deja pe la Cannes. J’ai tué ma mère / I Killed My Mother a obţinut trei premii în 2009, din care unul pentru tineri realizatori – Prix Regards Jeune, la fel Les amours imaginaires / Heartbeats, în 2010, iar Laurence Anyways a primit Queer Palm, în 2012. Tom à la ferme (2013) a luat premiul FIPRESCI la Veneţia şi a făcut parte din Selecția oficială.

Julieta

În competiție (Spania) Regia: Pedro Almodóvar

 

Sinopsis. Julieta trăiește în Madrid și tocmai și-a pierdut soțul. Fiica sa a împlinit 18 ani și a decis să plece de-acasă fără nicio explicație. Julieta face tot posibilul să o găsească însă singurul lucru pe care îl află este cât de puțin își cunoștea fiica.

Julieta este al 20-lea lungmetraj al lui Almodóvar și este inspirat din trilogia Runaway (Chance, Soon și Silence) scrisă de Alice Munro, ale cărei drepturi regizorul spaniol le-a cumpărat încă din 2009. Este al treilea film al său inspirat dintr-un text de limbă străină, după Carne trémula / Live Flesh (1997) și La piel que habito / The Skin I Live In (2011).  Inițial, filmul s-a numit Silence, însă în post producție Almodóvar l-a schimbat pentru a evita eventualele confuzii cu filmul omonim al lui Martin Scorsese, care deasemenea va fi lansat tot în 2016.

The Los Angeles Times a prezis că Julieta va fi reprezentantul Spaniei la Oscar 2017.În Spania, în primul weekend, Julieta a realizat încasări de 585.000 euro.

Din cauza recentului scandal Panama Leaks, în care a fost pomenită și o companie a fraților Almodóvar, regizorul și-a anulat toate conferințele de presă și întâlnirile cu publicul din săptămâna lansării. Ulterior, Almodóvar a revenit cu un interviu în care a precizat: „Eu și Augustin (fratele său – n.red.) ne asumăm în întregime responsabilitatea de a fi apărut în acele dezvăluiri. Am anulat ieșirile în presă deoarece am vrut să evit ca lumea să mă întrebe despre acel caz în loc să mă întrebe despre filmul meu.” Însă, în lipsa dovezilor că firma fraților Almodóvar, El Deseo, ar mai fi avut activități off shore în ultimii 15 ani, incidentul a fost deja depășit.

I, Daniel Blake  În competiție (Anglia-Franța)  Regia: Ken Loach

Sinopsis. Daniel Blake este un bătrân din nord-estul Angliei care se îmbolnăvește și are nevoie de asistență socială din partea statului. În timp ce se chinuie să învingă sistemul birocratic pentru a obține acest ajutor, el o întâlnește pe Katie, care ar vrea să scape de la azilul pentru nefamiliști, dar pentru asta trebuie să accepte un apartament la sute de kilometri distanță.

 I, Daniel Blake poate fi consideratultimul film de după ultimul film” al lui Ken Loach. În urmă cu câțiva ani, în timp ce lucrau la Jimmy’s Hall (2014), producătorul tradițional al lui Ken Loach anunța că acesta ar fi ultimul film al regizorului britanic.

Ken Loach este autorul unei impresionante liste de filme care cuprinde: Kes (1969), Sweet Sixteen (2002), Looking for Eric (2009), The Wind That Shakes the Barley (2006), Ae Fond Kiss (2004), My Name Is Joe (1998), Route Irish (2010), The Angels’ Share (2011, Selecţia oficială, Cannes, 2012), Jimmy’s Hall / Salonul lui Jimmy (Competiţia Oficială Cannes 2014). Ultimele trei lungmetraje au fost distribuite în România de Independenţa Film.

The Neon Demon  În competiție (Danemarca – SUA)  Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Elle Fanning, Keanu Reeves, Alessandro Nivola, Christina Hendricks, Jena Malone.

Trailer YouTube link | Facebook link

Sinopsis. Jesse (rol interpretat de Elle Fanning) este un tânăr și foarte frumos model care ajunge în L.A. unde este recrutată de un fashion mogul ca fiind muza sa personală. În scurt timp, calitățile respective o fac ținta colegelor de breaslă.

Este al treilea film consecutiv al lui Refn care intră în competiție pentru Palme d’Or, după Drive și Only God Forgive.

Nicolas Winding Refn: ”Am decis că am făcut destule filme despre bărbați violenți. Am vrut ca de data asta să fac un film în care să joace numai femei. Am făcut această poveste despre Los Angeles la insistențele soției mele. M-am săturat de Asia, mi-a tot spus. Dacă vrei să mai faci vreun film în străinătate iar eu să te însoțesc, eu nu merg altundeva decât în L.A., a zis ea.”

Independenţa Film este o casă de distribuţie care promovează filme independente de referință, de nișă sau câștigătoare ale unor premii internaționale prestigioase.

Independenţa Film a distribuit pelicule ca: Youth (r. Paolo Sorrentino) – Cel mai bun film european 2015, Dheepan (r. Jacques Audiard) – Palme d’Or 2015, Mommy (r. Xavier Dolan), Deux jours, une nuit (r. Fraţii Dardenne), La grande bellezza (r. Paolo Sorrentino), Nymphomaniac (r. Lars von Trier), La Vie d’Adèle (r. Abdellatif Kechiche), The Hunt (r. Thomas Vinterberg), Amour (r. Michael Haneke), Trainspotting (r. Danny Boyle), Amélie (r. Jean-Pierre Jeunet), Melancholia (r. Lars von Trier), Todo sobre mi madre (r. Pedro Almodóvar), In The Mood for Love (r. Wong Kar Wai), Vicky Cristina Barcelona (r. Woody Allen), Dogville (r. Lars von Trier) etc.

 

 

 

 

 

 

 


MachetaBIFF2016-1

 

Cea de-a 12 editie B-IFF si-a propus sa ne uimeasca si se pare ca reuseste aducandu-ne in atentie filme speciale, notabile, care ne dau de gandit, ne zgaltaie putin cu intelesuri profunde sau ne amuza intru linistea si echilibrul sufletului. Si desi vine dupa o cascada de alte festivaluri intamplate in ultimele doua saptamani ( NexT, DaKINO, Cinepolitica) reuseste sa aiba o identitate intr-atat de puternica incat sa polarizeze atentia publicului, dar si a criticii.

In ceea ce ma priveste, iubesc festivalurile, le astept, sunt emotionata si cand incep, si cand se termina si asta intr-un mod special, pentru ce reusesc sa puna ele in mintea si sufletul nostru , pentru energia condensata pe care o aduc si pentru ca intr-un fel aparte aduna un public special, care prefera alt gen de productii decat blockbusterele. Mai mult, circuitele festivaliere acorda sanse multor productii de a iesi in lume, caci filmele independente nu sunt promovate la paritate cu celelalte, evident din motive pur comerciale, asa ca avem ocazii limitate sa putem vedea unele din ele.

Competitia acestui an ne propune Ma Ma, filmul lui Julio Medem –cel care ne-a daruit si Lucia y el sexo, cu o Penelope Cruz surprinzatoare ca intotdeuana intr-o poveste de viata dura, L’avenir cu Isabelle Huppert al regizoarei Mia Hansen Love, A Dragon arrives!  povestea halucinanta a iranianului Mani Haghighi, Youtube Bazaar al lui Dan Chisu, Trois souvenirs de ma jeunesse, filmul cu note de umor pigmentat si cu ceva sexualitate al francezului Arnaud Desplechin, La fille du patron cu o nota pregnant sociala revendicandu-se din portretul clasei muncitoare franceze actuale- regizat de Olivier Loustau si Death in Sarajevo o interpretare libera dupa piesa Hotel Europa a filosofului francez Bernard-Henry Levy regizata de Danis Tanovic , un thriller despre nesfarsita tranzitie si despre felul in care istoria se repeta.

Sectiunea francofona ne aduce filmul lui Guy Edoin cu Monica Belluci, D´Ardennen al lui Robin Pront, Baden Baden in regia lui Rachel Lang, Un enfance al lui Philippe Claudel in timp ce Venezia ne propune El Clan al lui Pablo Trapero, Mita Tova al israelienilor Tal Granit si Aharon Maymon, El Desconocido in regia lui Dani de la Torre si Argentina al lui Carlos Saura.

D’ARDENNEN

Am remarcat thrillerul psihologic al regizorului Robin Pront, ce marcheaza debutul lui in lung metraj si care ar putea fi o trancriere libera a istoriei celor doi frati biblici Cain si Abel, pusa intr-un tipar cu fior autentic si cu un crescendo al tensiunii care tine finalul in chingi. Asa ca povestea celor doi mici escroci prinsi la locul faptei se transforma prin ispasirea unei pedepse doar de catre  unul dintre ei, intr-o drama veritabila, atunci cand la iesirea din inchisoare fratele incapabil sa se mai reinsereze social, posedat de gelozie si de frustrarea ca a platit si pentru ceilalti, se defuleaza furibund ucigand fara sens. Scenariul se dezvolta cu implicarea fara voie a celuilalt frate, fortat si moral, dar si prin legatura de sange sa ia parte la incercarea de a ingropa un cadavru. Din acest punct actiunea o ia la vale si antreneaza personaje, situatii si dezlegari dureroase, sfarsitul filmului, nedrept si partial imprevizibil, lasand filmul in suspansul respiratiei pe care ti-o tii in fata biruintei raului si a hazardului, intr-un carnagiu intolerant.

La FILLE DU PATRON

ste si el un debut in lung metraj, Olivier Loustau fiind si senarist si protagonist al acestui film pe care il marturisea a fi unul al incheierilor de capitol, dar si al inceputurilor.Pe de o parte avem o radiografie a clasei muncitoare intr-o perioada in care industria mica si mijlocie se destructureaza, fabrica de textile care e “cadrul” actiunii fiind in pragul falimentului. Pe de alta parte este o poveste de iubire surprinzatoare in care sunt prinsi aproape neverosimil fiica patronului si unul dintre muncitori. Elementul liant al tuturor situatiilor tensionate din fabrica si familie este echipa de rugby a textilistilor, singura care mai reuseste sa adune pe toata lumea si sa sparga cu energia participarii la meciuri frustrarile si durerile tuturor.Peste toate se detaseaza iubirea celor doi si felul in care se indreapta catre o rezolutie o asemenea relatie cu un final care da sperante si care dinamiteaza reguli si conveniente. Filmul este cu adevarat unul sincer, jucat convingator, dar care sufera de o oarecare schematizare a relatiilor, care nu aprofundeaza sentimente si evolueaza cu niste reactii de suprafata, acolo unde o abordare care sa nuanteze trairile personajelor ar fi adus un plus de valoare.

 

DEATH IN SARAJEVO

Pelicula lui Danis Tanovic se dezvolta pe doua planuri paralele majore care se inchid intr-un final absurd, ce vine sa ne demonstreze cat de usor poate sa vina moartea si mai ales, pe ce amanunte derizorii se bazeaza uneori un impuls care poate lua vieti.Unul dintre traseele filmului este comemorarea printr-o emisiune tv a unui eveniment care avea sa schimbe omenirea, asasinarea lui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, care va duce la declansarea primul razboi mondial. Celalalt plan este viata interna a marelui hotel care gazduieste evenimentele, in care personalul e in pragul grevei si in care patronatul conduce in stil mafiot. Evenimentele se precipita, inserturile din emisiunea tv sunt prilejuri pentru ample explicatii ale istoriei, iar aparitia unui personaj surprinzator care se numeste Gavrilo Printip ( ca si ucigasul lui Franz Ferdinand) aduce un dialog alert, incisiv, cu pareri radicale.Filmul se incheie absurd,prilejuindu-ne panseul ca istoria este repetitiva si in nici un caz dreapta- ca si viata, de altfel!

 

A CHILDHOOD

Filmul in regia lui Philippe Claudel ne aduce o poveste trista a unui copil cu existenta chinuita ce nu ii prea lasa loc pentru copilarire. Obligat de lipsa mamei-  preocupata mai ales de viata ei dezagregata de alcool, droguri si relatii toxice- sa isi asume si grija pentru fratele mai mic, dar si gestionarea casei, Jerry se inchide in el, gasind din ce in ce mai greu supape si mai ales dorinta de a se bucura de viata. Asa ca momentele rare in care reuseste sa iasa din lanturile existentei lui dureroase sunt evadarile in natura sau sporadicele clipe in care socializeaza cu vanzatorii la piata sau cu o colega de care este indragostit in secret. Cel putin putem sa ne imaginam asta, caci personajul este fara mimica, inchis in el, si detasat de lumea sordida in care e nevoit sa traiasca, printr-o recluziune care nu prevesteste nimic bun.Rezolvarea este dura si inca o data Jerry este nevoit sa isi asume un gest definitiv, care insa marcheaza scoaterea familiei de sub incidenta iubitului mamei, personaj gregar, violent si fara scrupule. Asa ca Jerry il ajuta sa ia o supradoza si asa universul lui se deschide si il vedem capabil sa se bucure pe teren alaturi de un instructor de tenis si pentru prima oara capabil sa zambeasca, evident cu gandul la un viitor mai fast.

 

THE CLAN

Ultima pelicula a festivalului a fost The Clan a argentinianului Pablo Trapero, ce porneste de la evenimente reale si dezvolta un thriller interesant si acut, care insa are momente in care actiunea treneaza si devine repetitiva in mod nejustificat. Povestea halucinanta a unui personaj cu multe relatii la nivel inalt care transforma rapirea si crima intr-o afacere de familie, se dezvaluie inca de la inceput, asa ca devoalarea asta stirbeste din tensiune si dezactiveaza aproape interesul. Mecanismul prin care cei rapiti erau tinuti chiar in casa rapitorului si in pofida faptului ca se plateau rascumpararile, victimele erau impuscate-  pare grotesc, dar este aproape nimic fata de lipsa de scrupule si dementa cu care tatal familiei ii implica pe proprii copii in actiuni. Cand sunt demascati si prinsi de autoritati, tatal clameaza delirant nevinovatia, fiul cel mare- membru al echipei nationale de rugby- alegand sa se arunce de la etajul cinci in ziua procesului, supravietuind totusi si petrecandu-si tot restul zilelor in inchisoare.Povestea are atmosfera anilor ´80 ai unei Argentine dominate de coruptie la cel mai inalt nivel, si in care banul era cel care guverna, tendinta cumularda si insatietatea frizand patologicul.

 

 

 


 

unnamed

Cred că deja e un trend prin lumea făcătoare de bani de la Hollywood să prinzi povestea şi s-o scuturi ca să ajungi înaintea începutului chiar, aşa că prequell-urile par mai băgate în seamă pe masură ce originalitatea este abandonată în favoarea unui drum deja deschis de un film care a avut succes. Aşa că Cedric-Nicholas Troyan, care la Snow White and The Huntsman (2012) s-a ocupat de efecte speciale nu de regie, face acum un pas către upgradarea profesională şi preia frâiele acestei producţii care este puţin de acţiune, puţin de dragoste, puţin fantastică şi puţin dramă, într-un cuvânt o poveste.

Şi ştiti cu toţii că iubesc poveştile, că mă identific cu energia lor specială şi cu dinamica personajelor care – inevitabil- sunt împărţite în „răi” şi „buni’, aşa că o să recomand întotdeauna un film aparţinând acestui gen. Pe de altă parte nu pot să nu sesizez faptul că scenariul suferă pe alocuri de inconsistenţă şi este mult prea previzibil. Dar nu cumva apartenenţa la tărâmul acesta magic ne livreaza totul deja tag-uit, aşa  că doar o imaginaţie de geniu poate inova şi crea noul, spectaculosul, ceva în stare să ne uimească în mod absolut?!  Orice ar fi însă, personal prefer să vizionez o astfel de producţie (cu toate sincopele ei) decât să mă încarc negativ la un film plin de violenţă sau absurd.

huntsman-f2

Este clarissim pentru oricine că regizorul a mizat la maximum pe doua atuu-ri pe care le-a aruncat în „joc” într-un mod curajos: distribuţia şi efectele speciale.Cea dintâi, ni-i readuce pe Charlize Theron şi pe Chris Hemsworth din precedentul film, şi ne bucură prin prezenţa Jessicai Chastain şi a lui Emily Blunt, nou cooptate în a da viaţă- prima războinicei Sara, iar cea de-a doua reginei Freya. În rest avem licenţe explicite de prin alte producţii celebre, aşa că  atmosfera, personajele şi chiar situaţiile ne provoacă un deja vu cu Cronicile din Narnia, Lord of the Rings, Crăiasa Zăpezii, Harry Potter,Twilight iar lista poate continua. Al doilea atu este reprezentat de efectele speciale, capitol la care dl Troyan se pricepe, aşa că basmul devine fantastic şi capată mult mai multe valenţe cu ajutorul CGI şi a tehnicii 3D.

index

Cât despre personaje, ele sunt un fel de adunare generală la care au fost convocate cu duiumul, aşa că avem şi Regina rea- megalomaniacă, crudă şi egotică- şi Craiasa  Zăpezii- transformată în insensibilă prin pierderea iubirii- şi troli dar şi pitici (doar 4!), şi un vânător – căruia pe la noi i se mai zice şi Făt-Frumos- şi o Cosânzeană- care însă e războinică şi roşcată nu bălaie- şi o oglindă magică manipulatoare, care aici este nu doar un instrument, ci şi un receptacul al răului, de apariţia-dispariţia căreia legându-se partea suculentă a complotului.

Esenţa acestui basm rămâne însă povestea de iubire cu o luptă intrinsecă şi felul în care –nu-i aşa – ea învinge totul şi restabileşte echilibrul Universului. Filmul se termină, ca orice basm, cu un happyend, ceea ce este îmbucurător, căci şi rezoluţia asta optimistă a cam început să fie sabotată în multe scenarii.

heroimg_6018

Jocul actorilor este în conformitate cu nivelul de măiestrie artistică al fiecăruia, dar şi cu partiturile care nu toate sunt egale valoric, impresia generală fiind că niciunul dintre protagonişti nu a avut vreo dificultate cu privire la personajul pe care îl interpretează, filmul nevenind cu roluri substanţiale care să aducă beneficii de imagine, să conteze pentru vreun premiu sau să fie de CV. Şi cu toate neajunsurile, filmul merită cu siguranţă văzut, mai ales dacă o faci ca o alternativă la tot ce ne asaltează acum în cinematografie cu violenţă, cu iminenţa unor cataclisme, cu războaie intergalactice sau cu extincţia omenirii.

Aşa că vă invit să intraţi în poveste- unde e o minune pentru fiecare – şi să vă dedaţi la bucuria curată a celui care vede şi apreciază ceea ce e frumos şi bun, lăsând la o parte răul şi urâtul, pentru că – zău! – asta face bine şi la tonus şi la estetica vieţii!


afis

Se apropie weekendul aşa că e momentul să ne facem planuri, iar acestea îi au întotdeauna în centrul lor pe cei mici, care trebuie distraţi, bucuraţi şi stimulaţi mai ales în vacanţele presărate haotic în anul şcolar astfel debalansat. Aşa că o opţiune bună e filmul cu oiţele şi lupul.

Subiectul nu e nou, dar e de fiecare dată proaspăt, căci fie că e vorba de albine, buburuze, troli, copii, iepuraşi sau căprioare, povestea este aceeaşi cu viaţa adevărată: trebuie să te uiti în tine ca să vezi cine eşti cu adevărat, iar atunci când în aventura asta a cunoaşterii ai alături prieteni, poţi să fii sigur că sunt unii adevăraţi pe care trebuie să îi păstrezi.

Aşa că această fantezie minunat colorată regizată de Maxim Volcov şi Andrey Galat ne introduce într-un tărâm magic, în care coabitează comunităţi de animale grupate în orăşele ce le calchiază şi structural şi organizaţional pe cele omeneşti, cu deosebire că fabula noastră se petrece într-un timp ideal care acordă tuturor aceleaşi şanse şi în care trădarea, nemernicia, slugărnicia şi egoul supradimensionat sunt doar accidente singulare care perturbă atmosfera idilică a muntelui cu pajişti de un  verde smarald, care îi ocroteşte pe toţi.

SnW_screenshots_33

Că răul este o prezenţă singulară –cu atât mai vizibilă- şi că oricât ar fi de manipulator şi planificat nu poate izbândi într-o mare de bine, devine o lecţie importantă, pe care –din pacate- nu doar cei mici ar trebui să o asimileze. Căci din ce în ce mai des vedem cum oamenii degenerează alergând după putere, şi uită care sunt de fapt adevăratele valori demne de tezaurizat. Aşa că povestea lui Grey- lupul devenit printr-o întorsătură de poveste, berbec- este un exemplu uşor de înţeles pentru cei mici, aventura lui iniţiatică fiind însă aceea a unui adult imatur care este nevoit să îşi descopere adevărata identitate. Şi nu spune nimeni că e uşor- nici în film, dar nici în viaţă- aşa că Grey experimentează sentimente şi trăiri care îl descumpănesc şi îl rănesc, dar îl şi orientează către devenirea şi asumarea lui. Parcursul îl pune în situaţii paradoxale cerându-i maximă flexibilitate a înţelegerii şi integrării, şi ajunge să înţeleagă că valorile morale se potrivesc oricărei comunităţi, că legile universale ale vieţii acţionează independent de persoane şi că o existenţă demnă şi armonioasă care se bazează pe înţelegere, respect şi iubire este tot ce  trebuie pe pământ ca să putem vieţui frumos.

SnW_screenshots_30

Şi sper din tot sufletul ca mesajul acesta generos şi accesibil să ajungă la copii, iar părinţii să depăşească stadiul de vizionare eminamente recreativă şi să vorbească puilor lor despre miezul de înţelepciune cuprins în poveste. Căci de când lumea, poveştile nu sunt doar „basme”, ci au tâlcuri adânci, sunt de multe ori ritualuri initiatice pe care – folclorul sau creatorii geniali- le dăruiesc cititorilor de toate vârstele.

Şi nu cred că ar trebui să îmi fie ruşine să mărturisesc că adevăratul sens al acestor „zise” înţelepte şi profunde mi s-a revelat pe de-a-ntregul abia târziu, când preocupată de discipline spirituale am început să citesc totul cu o altă înţelegere.

SnW_screenshots_59

Vă recomand aşadar acest film frumos şi vesel, care aduce sumedenie de personaje iubibile dar şi tipologii, şi pe care copiii îl vor adora pentru culorile lui, pentru desene şi pentru atmosfera generală de bine universal, de magie, pe care această producţie o pune în sufletele de orice vârstă.

O animaţie amuzantă„Un lup printre oi” are premiera în cinematografele din ţară pe 22 aprilie, în varianta dublată în limba română şi de prezenţe din lumea muzicală precum: Mihai Chiţu, Ruby şi Ana Baniciu.

Iar cei care au fost la lansarea filmului, au putut să îşi desfete ochii şi nu numai,cu bucuria curată, netrucată a copiilor prezenţi la Grand Cinema Digiplex Băneasa, într-un spaţiu în care personajele (lupi si oi) s-au pus pe joacă alături de cei mici, într-un iureş al unei energii minunate, cum doar evenimentele Freeman Entertainment ştiu să ne prilejuiască.


images

Printre cărtile copilăriei pe care le-am iubit cu fervoare, este şi acest text excepţional al lui Rudyard Kipling, mult mai profund decât putem să ne dăm seama la primele lecturi. Căci dincolo de aventura lui Mowgli este călătoria iniţiatică şi drumul spre maturizare ce vine cu lecţiile majore ale vieţii, întrebările existenţiale care se ivesc de timpuriu şi pentru ale căror răspunsuri trebuie să înveţi să te asumi ca fiinţă singulară, dar şi socială. Iar întâmplările acestei minunate poveşti devin, decodate în această cheie, un parcurs al devenirii personale împletite cu o luptă pentru găsirea identităţii. Aşa că prima oară ne cucereşte naturaleţea puiului de om crescut de lupi, felul în care se relaţionează în mod natural, pentru simplul fapt că e autentic şi nu ştie să se prefacă, să se ascundă, să mimeze. El trăieşte totul cu intensitatea primordială a animalului din junglă ce are ascendentul faptului că aparţine totuşi speciei din vârful lanţului trofic. Scenariul acestei versiuni spectaculoase vizual este unul care urmăreşte caroiajul romanului , dar mai ales încearcă prin această abordare cu ultimele cuceriri ale CGI, nu să se desprindă, dar să vireze stilistic faţă de celebrul film Disney, căruia îi aduce tribut într-un mod inspirat, păstrand câteva dintre momentele esenţiale şi upgradându-le cu tehnica actuală, în aşa fel încât trimiterile la desenul primordial ne întorc în timp şi fredonăm ca nişte copii ce încă mai suntem, şi ne regăsim în acel desen animat ce ne-a însorit sufletele la fiecare vizionare, şi pe care îmi vine greu să cred că cineva nu l-a văzut încă, măcar fragmentar.

3

Filmul lui Jon Favreau ne ţintuieşte în faţa ecranului şi îl privim cu ochii dilataţi sub ochelarii 3D, cu aceeaşi foame a imaginarului căruia i se oferă hrană, cu aceeaşi stupoare că tot ce vedem este generat de computer şi că detaliile halucinante cu care este pictată cinematografic pelicula, calchiază într-atât realitatea, încât după câteva minute nici nu ne mai dăm seama că nu sunt cadre naturale, că animalele nu sunt în carne şi oase, şi că ficţiunea este cuvântul de ordine căruia trebuie să îi subsumăm totul.

images.3jpg

Povestea în care suntem introduşi şi ţinuţi captivi este aceeaşi care ne-a făcut să trăim intens aventurile lui Mowgli, copilul crescut de lupi care are o pantera drept cel mai bun prieten. În fapt, citită într-o manieră matură, şi suprapusă unei experienţe de viaţă, povestea puiului de om este una în care căutarea sinelui şi a locului în lume devine esenţială atunci când se vede dezrădăcinat din ceea ce considerase că este casa şi arealul lui. Filmul lui Favreau nu modifică viziunea desenului animat primordial, ci doar îl pune într-o altş lumină, accentele căzând  pe concepte fundamentale precum: familie, prietenie, sacrificiu, iubire, apartenenţă, şi chiar pe unele ontologice, precum posibilitatea, proprietatea, interconectivitatea, aşa că este mult de discutat şi pentru cei mari şi pentru cei mici.

images2

Venind după realizarea a trei blockbustere Iron Man, Favreau aduce un suflu proaspăt tiparelor primordiale ale personajelor, infuzându-le cu posibilităţile nemărginite ale efectelor generate pe calculator, aşa că acum ne azvârlim în jungla lui Mowgli cu nesaţul participativ pe care ni-l insuflă tehnica 3D, în care imaginea ţi se aşterne la picioare, sunetul te ia pe sus, iar povestea te cuprinde ca şi când ai fi şi tu acolo. Este progresul care ne-a facut să privim halucinaţi aproape şi Avatar al lui James Cameron, şi care, pe zi ce trece dă frâu unei alte şi alte dimensiuni a erei digitalizării.

The-Jungle-Book-2016-Official-Poster

Personajele par reale, aşa că pierd din convenţionalul desenului animat, Bagheera, Baloo, King Louie, Shere Khan, Kaa şi Raksha căpătând voci prin acelea ale unor actori remarcabili precum Ben Kingsley, Bill Murray, Christopher Walken, Idris Elba, Scarlett Johansson, Jamie Dornan sau Lupita Nyong’o, cărora li se adaugă într-un rol mininal de naratoare, Saffron Burrows.

Uimitor însă rămâne felul în care micul Neel Sethi, cel care este Mowgli, joacă de unul singur tot filmul, doar cu o croma în spate, tot restul fiind abia pe urmă adăugat, universul luxuriant al junglei care e casa lui apărând ca prin farmec, digitalizat dar real până la ultimul amănunt, până la ultima nuanţă. Aşa că nu este o surpriză imensul succes pe care pare să îl înregistreze pelicula, care are deja încasări de 100 de milioane de dolari în primul weekend de la lansare, avand deja  o urmare în lucru.

the-jungle-book-402187l-imagine

Iar celor care nu înţeleg de unde nevoia asta nesăţioasă pentru poveste, orice vârstă ai avea, le recomand să privească în ei cu ceva mai multă atenţie şi iubire ca să vadă că acolo, stingher şi abandonat mai există copilul interior care nu vrea altceva decât să fie fericit, să-l bucuri cu istorii frumoase în care binele triumfă şi în care fiecare îşi primeşte răsplata pentru acţiunile sale, în fapt aceasta fiind una dintre legile fundamentale ale universului a cărui evoluţie nu poate fi oprită. Aşa că toţi cei care i se opun, vor sfârşi deplorabil, ca toate personajele care nu accepta mersul firesc al vieţii şi legile ei majore.

Nu mă îndoiesc de faptul că acest film va face carieră şi că ne vom întoarce la el iar şi iar, aşa cum am făcut-o de fiecare dată când universul Disney a coborat în casele şi sufletele noastre de copii şi ne-a făcut fericiţi, şi ne-a alinat dându-ne speranţă. Căci cu toţii am plâns şi am râs, am năzuit şi am disperat, am îndrăznit şi am fost înspăimântaţi , ne-am ridicat şi am triumfat împreună cu personajele emblematice, învăţând cum să fim mai autentici, mai buni, mai adevăraţi.


 

Elvis 1

Filmul care a încheiat festivalul DaKINO 25 este comedia regizoarei Lisa Johnson, Elvis & Nixon, o premieră absolută pentru România, ce pleacă de la o celebră fotografie ce îi înfăţişează pe preşedinte şi pe regele rockului strângându-şi mâinile în biroul oval. Acest instantaneu emblematic, devenit peste timp cea mai cerută imagine aparţinând  Arhivelor Naţionale Americane, este pretextul pentru o ficţiune corozivă şi persiflantă care ridiculizează importanţa starurilor din showbiz în devafoarea celor din politică şi pune reflectorul pe o superficialitate care valorizează aparenţele nu şi esenţa.

images.j5pg

Elvis este prezentat într-o cheie minoră, egotic la modul absolut, aproape defazat în dorinţele lui ciudate şi insensibil la altceva decât propria persoană şi interese, pe care şi le urmăreşte cu o tenacitate monomaniacală. El este rupt de realitate, infatuat şi tributar unui univers în care el este centrul, felul în care îi trateaza pe toţi, indiferent de poziţia sau ierarhia din care fac parte, are o asemenea “nonşalanţă”, încât este ridicol într-un mod plin de haz. Comicul este cu toate astea mult prea diluat, superfluu, accesând doar componenta de limbaj si pe aceea de situaţie, eu însă simţindu-mă perfect după ce am avut parte de sumedenie de comedii cu limbaj licenţios şi situaţii aberante- la limita puterii de absorbţie. În sală s-a râs, semn că unele dintre poante au fost savurate, eu fiind ceva mai rezervată caci nu a fost chiar genul meu predilect de comedie.

images6

Michael Shannon este un Elvis artificial, aerian şi cabotin şi – sincer- nu-mi explic de ce a primit el rolul acesta, iar Nixon este în interpretarea lui Kevin Spacey un preşedinte aproape anacronic, ghidat de nişte idei fixe, ridicol în neţărmurita dorinţă de a fi mai mult decât este. Rolul pe care îl face îi confirmă însă încă o dată marele talent, el semănând în rol uimitor cu personajul real pe care îl întrupează.

index.2jpg

Intriga simplă, ca şi scenariul aproape linear fac  această comedie uşoară foarte accesibilă, aşa că multora le va plăcea, chiar dacă pe alocuri este chiar inconsistentă sau discursivă. Personal cred că dacă alegerea actorului pentru rolul lui Elvis ar fi fost alta – poate – parcursul acestui film ar fi fost şi el diferit.

Cu o experienţă de doar două filme ( Return şi Hateship,Loveship) regizoarea şi producătoarea Lisa Johnson vine din zona scurt metrajelor şi a serialelor, aşa că tânără fiind, mai are timp să evolueze până la un film notabil, acesta producţie fiind doar o comedioară nostimă şi nimic mai mult. Şi cu siguranţă background- ul de profesoară de Artă la Williams College o va spijini în demersurile de a accede la un alt nivel artistic, demn de aprecierile de care s-a bucurat ca bursieră a Centrului Wexner pentru Arte şi a Institutului Sundance.


index

Nu mă mir în nici un fel că acest documentar a avut 17 nominalizări, dar mă mir că a câştigat numai 4 dintre premii, căci, din punctul meu de vedere, este cea mai tulburătoare producţie dedicată unei personalităţi din lumea filmul pe care am văzut-o! Şi am văzut câteva…

images

Surprinzător şi captivant până la fascinaţie este felul în care Stevan Riley (regizor şi scenarist) şi John Battsek, R.J. Cutler şi George Chignell  se apropie de subiectul Marlon Brando, considerat multă vreme cel mai mare actor al Hollywoodului. Iar felul în care o fac este remarcabil, căci se apleacă asupra vieţii secrete a lui Brando, ne propun faţete ale personalităţii lui pe care nu le cunoşteam şi devoalează trăiri şi gânduri atât de adânci, la care  nu ne-am fi închipuit niciodată că am putea fi părtaşi. Vocea lui Marlon  ne preia din primul moment (în care înregistrăm şi o stupoare!) şi ne conduce prin propria viaţă cu calmul şi cadenţa unei şedinţe de psihanaliză la care suntem lăsaţi să asistăm, devenind într-un fel special parte din poveste.

MBjpg

Căci personajul este denudat  de măştile actorului şi încet nu mai rămâne decât omul, unul a cărui copilărie traumatizată de alcoolismul şi bătăile părinţilor nu pare să fie depăşită până la final. Sub aparenţa de forţă se ascunde însă drama unui copil nedorit, cu incomensurabile frustrări, cu dureri şi trădări pe care existenţa lui de adult nu le va transcende, ci le va adânci în felul în care nu a putut niciodată să îşi ierte părinţii. Urmând firul narativ al înregistrărilor cu vocea lui Brando, documentarul acesta pentru care ar trebui să se inventeze un subgen, ne conduce prin imagini din arhiva personală, interviuri, making off-uri, scene din filme, meetinguri, imagini din jurnalele vremii de la procese şi conferinţe de presă, emisiuni de televiziune şi radio, fotografii, imagini digitalizate,  peste care este grefată o coloană sonoră excepţională, şi ne revelează universul Marlon Brando, complex, dinamic, dramatic şi surprinzător .

images.2jpg

De la meditaţia menită să-i calmeze şi şteargă angoasele, la militantism pentru drepturile americanilor de culoare şi ale nativilor indieni, de la rescrierea unor scenarii devenite antologice (precum Apocalipse Now), la păreri despre societatea vremii şi politica ei, de la contopirea cu natura  la  discuţii filosofice referitoare la sensul vietii şi determinism –  actorul se radiografiază şi scrutează marile dileme existenţiale. Excepţional mi se pare felul în care a fost gândit din punct de vedere al structurii acest film, căci el revelează curajos fară să flateze vreun moment, dar şi fără să judece. Naraţiunea la persoana întâi  a  personajului documentarului  nu este un artificiu stilistic,  ci o realitate aproape imposibil de imaginat, căci câţi actori de valoarea lui Brando îşi vor fi înregistrat şedinţele de psihanaliză? Chiar şansa ca fundaţia care gestionează drepturile de autor privitoare la celebrul actor să autorizeze folosirea materialului este una de excepţie, aşa încât circumstanţele realizării acestui film sunt într-adevăr stelare.

apoca

Iar felul în care a fost gândită selecţia , realizat montajul, alese cadrele, stopcadrele şi gros planurile, succesiunea lor şi îngemănarea cu muzica sunt de-a dreptul excepţionale. Este ca şi cum am fi părtaşi la o destăinuire dar şi martori ai unei confesiuni tainice, ai unui solilocviu ce atinge pe alocuri dramatismul, ai unei zbateri care a încercat să îmbrăţişeze binele şi în final a avut parte de răul suprem. Căci viaţa lui Brando, dincolo de luminile minunate rezervate celebrităţilor a fost şi o căutare dureroasă a liniştii, a echilibrului şi a iubirii, pe care le-a găsit numai vremelnic. Aşa că finalul ce pune reflectoarele pe evenimentele dramatice în care şi-a pierdut fiica şi a asistat la condamnarea fiului cel mare,  îl marchează definitiv, condamnându-l la refugiul în hrană care avea să îl schimbe definitiv, alterându-i trăsăturile şi preluând controlul asupra vieţii lui. Una spectaculoasă profesional şi uman,dar şi dură, care avea să târască până la finalul din 2004, toate durerile şi neiertările, toate traumele şi slăbiciunile – dar şi toată măreţia unui om care a  trăit la intensitate maximă, a iubit şi a luptat, a creat,  s-a autopersiflat, a suferit şi a triumfat magnific şi s-a înfruntat pe  sine, dar şi lumea – pentru adevăr şi dreptate.

God

Aşa că acest Listen to me Marlon devine mult mai mult decât un simplu film al unui personaj de excepţie care practic şi-a documentat viaţa. Este o analiză la sânge a cuiva care taie fără menajamente felii din propria existenţă şi ne oferă accesul la cea mai intimă faţetă a lui: felul în care vedea şi interpreta viaţa. Şi o face într-un fel unic, cu un timbru al unei voci inconfundabile ce trece fluent prin stări şi este pe rând când marţială, jucăuşă, dură, persiflatoare, acuzatoare, nostalgică, plină de iubire şi înţelegere, cuceritoare , tristă, îndurerată, disperată – acaparatoare în toate ipostazele, fascinantă într un mod absolut ca şi posesorul ei, un talent înnăscut şi un spirit iscoditor care nu s-a mulţumit să îşi savureze pur şi simplu celebritatea.

 


getmovieposter_criminal_5Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. (mai mult…)