Fiecare are dreptul la propria opinie, iar acest Capernaum al regizoarei libaneze Nadine Labaki şi-a adjudecat în inima mea premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, deşi competiţia a fost foarte strânsă (Shoplifters al lui Hirokazu Koreeda, Cold War semnat de Pawel Pawlikowski , Roma by Alfonso Cuaron și Never Look Away de Florian Henckel von Donnersmarck)
Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că iranianul Asghar Farhadi este nu doar un regizor special, cu o viziune care îl scoate din pluton, dar şi un scenarist de talent, cu o scriitură de o simplitate care ajunge la inimi, cu poveşti ce par reale şi care ascund intotdeuna o dramă. Şi de cele mai multe ori începutul filmelor o escamotează atât de bine, încât ea ţâşneşte din script ca un abur ce îşi găseşte după mult timp fisura prin care poate să se depresurizeze.
Controversat până în prăsele încă de la început, Lars von Trier ne mai uimeşte încă o dată cu această propunere, care- evident va scandaliza iar, şi va face oceanul comentariilor pro şi contra foarte agitat. Căci este în natura lui de creator genial să vadă/exploateze existenţa efectivă pe care ne-o aduce în film (uneori cu inimaginabila cruzime!) altminteri decât restul lumii- dar ăsta este motivul pentru care imi place fără rezerve, aşa nebun, aşa de în afara normei!
Uimitor de la primele cadre filmul lui Kore Eda este atât de excepţional manageriat regizoral şi totuşi atât de simplu ca poveste , încât aproape atinge perfecţiunea. Cu o viziune ce clădeşte scenariul cu minuţie ducându-l până într-un punct în care îl răsuceşte recalibrând totul în virtutea unei alte perspective, Shoplifters nu te lasă să întrevezi povestea, dar ţi-o clădeşte vizual şi emoţional cu mare artă.
Texturat la maximum, cu defecte şi hiatusuri, filmul lui Arnaud Desplechin este încă o demonstraţie a faptului că există imperfecţiuni perfecte. Căci pelicula are o logică a ei şi numai a ei, alambicările unui univers interior ce pare al autorului însuşi purtându-ne în lumea asta tragicomică, excesivă dar captivantă, introducându-ne personaje complexe şi paradoxale ce ne conving însă şi ne vrăjesc.
De bun augur și ridicând din start ștacheta valorică a Festivalului Filmului European, alegerea filmului Au revoir là-haut a fost una foarte inspirată. Căci filmul în care Albert Dupontel straluceste ca regizor, actor și co-scenarist, este o veritabilă gema art-house, o dramă cu tușe surealiste pe care sunt grefate momente de comedie noire, totul coregrafiat și polișat minuțios, cu o atenție remarcabilă la detalii.
Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.
Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui, revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012, cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.
După ce am văzut Leviathan acum doi ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocându-mă recurent de parca as fi avut vreo problema de rezolvat. Acum cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrând însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş – imaginile de un pictural desăvârşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvcenţe poveşti infinite – si muzica (Evgheni si Sacha Galperine) provocatoare, cand sincopată, când guturală, cand îndurerată, când minimalista, rezonând cu felul în care curge scenariul şi, mai ales evoluează emoţional personajele.
Lumea lui Kusturica este una pestriţă, colorată şi belalie, mustind de viaţă, cu o muzică a ei- sălbatică şi sincopată ca o inima pulsând la vedere! Iar dacă ai intrat chiar şi numai o dată în ritmul ei, o vei face mereu, căci te ademeneşte într-un fel miraculos, aproape fără să poţi avea scăpare.
