De bun augur și ridicând din start ștacheta valorică a Festivalului Filmului European, alegerea filmului Au revoir là-haut a fost una foarte inspirată. Căci filmul în care Albert Dupontel straluceste ca regizor, actor și co-scenarist, este o veritabilă gema art-house, o dramă cu tușe surealiste pe care sunt grefate momente de comedie noire, totul coregrafiat și polișat minuțios, cu o atenție remarcabilă la detalii.
Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.
Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui, revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012, cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.
După ce am văzut Leviathan acum doi ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocându-mă recurent de parca as fi avut vreo problema de rezolvat. Acum cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrând însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş – imaginile de un pictural desăvârşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvcenţe poveşti infinite – si muzica (Evgheni si Sacha Galperine) provocatoare, cand sincopată, când guturală, cand îndurerată, când minimalista, rezonând cu felul în care curge scenariul şi, mai ales evoluează emoţional personajele.
Lumea lui Kusturica este una pestriţă, colorată şi belalie, mustind de viaţă, cu o muzică a ei- sălbatică şi sincopată ca o inima pulsând la vedere! Iar dacă ai intrat chiar şi numai o dată în ritmul ei, o vei face mereu, căci te ademeneşte într-un fel miraculos, aproape fără să poţi avea scăpare.
Ceea ce italienii numesc astăzi comedie, nu prea mai e doar de râs, ci ne lansează scenarii de poveşti cu miez dramatic, care ne fac să ne gândim la ele mult după ce se termină filmul. Dar nu este oare asta formula unui film adevărat care nu trece prin retină fără să lase nici o urmă? O astfel de peliculă este La Pazza Gioia a lui Paolo Virzi (co-scenarist alături de Francesca Archibugi) ce pare la prima vedere un alt film despre nebuni şi spitalele lor.
Nu de multe ori am avut ocazia în ultima vreme să găsesc un film care să mă cucerească iremediabil de la prima vizionare, pe care să îl găsesc perfect din toate punctele de vedere, care să mă problematizeze și să îmi dea de gândit în măsura în care a reușit să o facă Perfetti Sconosciuti, pe un scenariu și în regia lui Paolo Genoveze, ce pare să aibă deopotrivă condei și baghetă!
Nu cred că este cineva care să nu recunoască faptul că Pedro Almodóvar este un regizor de mare talent, că poveştile lui cinematografiate impecabil ne fac să vibrăm într-un mod special, căci spaniolul ni le spune într-un fel unic şi captivant. Farmecul dramelor din filmele lui Almodóvar este unul frust şi insidios, căci nu te părăseşte la final, ci te urmează cu un soi de general valabilitate în care ne regăsim în măsuri diferite toţi.
Julieta este un studiu al durerii unei pierderi , o introspecţie stadială a unei vinovăţii asumate, devenită insurmontabilă, o incursiune într-un univers fracturat pe care iubirea îl restructurează doar vremelnic, este un traveling printr-o existenţă ce experimentează separarea într-un mod particular.
Filmul acesta este, fara nici o indoiala, si frumos dar si inteligent croit, si sensibil si cu o doza de dramatism ce nuanteaza comentariul existential, si va avea acces imediat si la sensibilitatea, dar si la permeabilitatea pentru povesti de dragoste a oricarui spectator care va alege sa-l vada. Si asta pentru ca aceasta pelicula a lui Arnaud Desplechin te marcheaza incontestabil, stiinta regizorala si de scenarist fiind remarcabila, dar intr-un mod atat de atipic incat –desi subiectul nu e chiar nou – felul in care e cinematografiat este o provocare pe care odata ce o primim nu putem sa o refuzam, regasindu-ne implicati fie ca martori activi, fie ca fosti traitori ai eternei prime povesti de iubire a vietii. Filmul este dezarmant de sincer, cu o deschidere exceptionala asupra gandirii adolescentine ce abordeaza aproape filosofic sentimentul, cu o acuratete a analizei care e aproape o vivisectie pe suflet. (mai mult…)
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
