Amanda este genul de film care nu poate să nu te emoţioneze. Mai întâi pentru că spune o poveste ce nu pare fictiune ci fapt real, apoi pentru că urmăreşte personajele după ce întâmplarea de viaţă care le modifica radical destinele le aduce o altă perspectivă- la început aproape înfricoşătoare, pe măsură ce existențele li se repoziționează ea devenind acceptabilă şi apoi obişnuită, ca orice stare de fapt pe care o exersezi mai multă vreme.
Când două festivaluri care au loc simultan în Bucureşti, American Independent Film Festival și Bucharest Fashion Film Festival, au în selecţie un documentar- iar acesta îi este dedicat lui Lee Alexander McQueen- e semn că e un must see, așa că vă invit în cinematografe unde pelicula rulează de vineri.
Filmele care sunt însoţite de o poveste tristă sau de un scandal, de încercări nereuşite sau de aventuri întortocheate sau bizare, sunt cu atât mai aşteptate – iar Terry Gilliam pare să fie predestinat unei istorii acaparante cu această creaţie, căci a gândit proiectul cu Don Quijote aproape 30 de ani, s-a apucat de el în pofida tututor obstacolelor şi a sfârşit prin a-l duce la capăt cu ofranda unui atac de cord, pe fondul unui proces cu producătorul peliculei. Într-atât de încleştată este lupta pt drepturile acestei creaţii, încât Gilliam însuşi pare prins într-o bătălie cu morile de vânt ale cinismului şi societăţii de consum.
Fiecare are dreptul la propria opinie, iar acest Capernaum al regizoarei libaneze Nadine Labaki şi-a adjudecat în inima mea premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, deşi competiţia a fost foarte strânsă (Shoplifters al lui Hirokazu Koreeda, Cold War semnat de Pawel Pawlikowski , Roma by Alfonso Cuaron și Never Look Away de Florian Henckel von Donnersmarck)
Cu siguranţă premiile Academiei Americane de Film pe care tocmai le-a luat Peter Farrelly cu Green Book- „aproape” pe nepregătite de vreme ce era nominalizat, îi vor da „vânt” în vele- căci e ştiut, Hollywoodul preţuieşte maxim premiile. Totuşi nu poate spune nimeni că au fost chiar o surpriză Oscarurile , căci Globurile de Aur şi Premiul Bafta dăduseră deja trendul cu privire la acest Green Book.
Îl „urmăresc” pe Lanthimos cu bucurie de la The Lobster , acea fantezie paradoxală, ciudată şi ieşită din normă cu care ne asalta în 2015, adjudecându-şi meritoriul premiu al juriului la Cannes, apoi am trecut la The Killing of a Sacred Deer- un thriller psihologic care mi s-a părut şi mai înspăimântător cu cât absurdul devenea firul conducător al unui scenariu cu accente dramatice sălbatice, acut şi sugestiv în metaforele lui (și mai de speriat decât orice!), iar acum m-a uimit cu acest The Favourite– un film “de epocă” pus în pagina cinematografică într-un fel în care subiectul este adus în actualitate.
Pădurea Spânzuraţilor în viziunea regizorală a lui Radu Afim nu este un spectacol pe care să îl vezi de mai multe ori! Nu pentru că n-ar avea destulă substanţă ca să îţi ajungă şi pentru revizionare – ci pentru că este o creaţie care te consumă, care te obligă să îţi pui în mişcare mintea, îţi forjează atenţia, îţi forţează limitele, te ia cu asalt de-a dreptul – într-un fel unic. Deîndată ce intri în siajul acestei reprezentaţii bulversante eşti ancorat fără scăpare şi condus către tunelul la capătul căruia ar trebui să se întrezărească o lumină! Asta nu înseamnă că finalul acordă şanse! Dar modul în care suntem angrenaţi mental, senzorial şi emoţional este îndeajuns de puternic încât să ne provoace şi să ne problematizeze şi să ne scoată din orice stază în care am fi eşuat. Căci Pădurea Spânzuraţilor este pentru spectatorul gânditor ca un antrenament de performanţă fără încălzire- căruia dacă nu îi respecţi rigorile, îi suporţi consecinţele: rămâi „paralizat” şi îţi trebuie ceva timp ca să îţi revii.
Printre filmele care m-au bucurat cu energia lor benignă, cu felul în care ilustrează încă o dată faptul că iubirea este motorul tuturor lucrurilor şi că din iubire poţi să faci orice- este şi acest Mia şi Leul Alb – ce intră de astăzi în cinematografe.
Întotdeauna o opţiune prioritară pt mine, filmele de genul acesta sunt şi ocazii excepţionale pentru a aduce în discuţie ideea alegerii şi a priorităţilor în viaţă, felul în care îţi urmezi visul şi locul pe care îl ocupa iubirea în Univers şi în lumea interioară a fiecăruia.
Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că iranianul Asghar Farhadi este nu doar un regizor special, cu o viziune care îl scoate din pluton, dar şi un scenarist de talent, cu o scriitură de o simplitate care ajunge la inimi, cu poveşti ce par reale şi care ascund intotdeuna o dramă. Şi de cele mai multe ori începutul filmelor o escamotează atât de bine, încât ea ţâşneşte din script ca un abur ce îşi găseşte după mult timp fisura prin care poate să se depresurizeze.
Ultima producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan din seria deschisă în 2000 cu originalul Unbreakable, e tot un psiho-thriller, diferit însă de acea mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată la vedere – care era Split , rămânând însă în spaţiul şi stilul consacrat de nonconformistul regizor, al cărui trademark este tarantinesc de-a dreptul: un mic rol pe care şi-l rezervă, o apariție fulger, uneori aproape insesizabilă.
Radiotopic 