Filmele care sunt însoţite de o poveste tristă sau de un scandal, de încercări nereuşite sau de aventuri întortocheate sau bizare, sunt cu atât mai aşteptate – iar Terry Gilliam pare să fie predestinat unei istorii acaparante cu această creaţie, căci a gândit proiectul cu Don Quijote aproape 30 de ani, s-a apucat de el în pofida tututor obstacolelor şi a sfârşit prin a-l duce la capăt cu ofranda unui atac de cord, pe fondul unui proces cu producătorul peliculei. Într-atât de încleştată este lupta pt drepturile acestei creaţii, încât Gilliam însuşi pare prins într-o bătălie cu morile de vânt ale cinismului şi societăţii de consum.
Prezentat în premieră anul trecut la Cannes – The Man Who Killed Don Quijote – a exaltat spiritele şi i-a bucurat pe cei care îl aşteptau (şi poate nici nu mai credeau că va fi gata vreodată!), dar mai pe fanii acestui cineast atât de special care a regalat cu filmele lui cu viziuni excepţionale.
Iar acesta nu face nici el excepţie încadrându-se în acelaşi univers ghilliamesc ce ne aduce aproape lumi în care imaginarul expandează în patologic, în care ne poartă printr-un şir de realităţi interioare ale personajelor prinse într-o încrengătură ce baleiază de la absurd la sublim şi de la frumos/urât la grotesc. Totul pare a fi un mega-joc al egourilor şi personalităților, în care personajele intră dar uneori nu mai reuşesc să se extragă, rămânând captive în măştile lor.
Fără să uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi şi trebuie să căutăm şi să găsim mereu mitul/filosofia/simbolul, ne lăsăm târâţi de acţiunea cu inerentele lui accente de satiră social-culturală pe alocuri atroce – iar istoria lui Don Quijote este adusă în cotidian printr-o ingenioasă întorsătură de condei ce îl introduce în convenţie, făcându-l personaj de film.
Ajuns să fie bântuit de legenda celebrului hidalgo -pretext pt o reclamă filmată cu o decadă în urmă, regizorul filmului din film (interpretat minunat de Adam Driver) se întoarce pe urmele lui Don Quijote şi îl descoperă pe cel care l-a interpretat rămas într-un timp imaginar. De aici până la nebunia aventurii alături de cineva care crede că povestea este realitatea lui- şi o revendică – e doar o creaţie ce rămâne fidelă trademark-urilor unui creator genial.
Totul se adună ca filmul să fie spectaculos: castingul care îi pune laolaltă pe Adam Driver ( într-o excelentă creştere valorică), Jonathan Pryce şi Stellan Skarsgård (doi grei ai ecranului), Olga Kurylenko (frumoasă) şi Joana Ribeiro (proaspătă şi talentată); scenariul co-scris de regizor împreună cu Tony Grisoni (Death Defying Acts, The Young Pope) şi coloana sonoră a lui Roque Baños, cel care a lucrat şi The Machinist, În The Heart Of The Şea, Risen, The Girl în The Spider’s Web sau The Commuter.
Şi devine de la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decât cu prestaţii profesionale ireproşabile – căci, altminteri, întreaga lume plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele unei oglinzi prin care priveşti povestea.
Pendulând între prezent şi trecut, între vis şi realitate, parafraza lui Gilliam la textul lui Cervantes are accente dramatice laolaltă cu unele comice, într-o secvenţialitate care are însă logica imaginarului, ritmul aventurii şi culorile unei împliniri atât de îndelung aşteptate, în care recunoaştem cu bucurie aspecte pe care le-am iubit în extraordinarul The Fisher King sau tușe din fabulosul Dr Parnassus.
Vă recomand cu căldură aceasta creaţie extraordinară pe care încă o mai găsiţi în cinematografe şi vă doresc vizionari miraculoase, căci Terry Gilliam este un magician al poveştilor spuse cu har!
Radiotopic 