Posts Tagged ‘drama’


Fără nici o urmă de cosmetizare, Loving Pablo este atât de frust şi de feroce cum însăşi lumea traficanţilor de droguri este, celebrul cartel Medellin deţinând supremaţia prin felul brutal şi primitiv în care îşi tranșa problemele- de la lupte şi rivalităţi interne, la parteneriate de circumstanţă. Iar felul în care Pablo Escobar reacţiona este aproape ireal, zâmbetul ascunzând de multe ori o cruzime greu de imaginat. Şi totuşi în sufletul acestui mafiot de temut încăpea şi iubirea, căci familia rămâne pe primul loc orice ar fi şi oricât de multe ar fi fost derapajele traversate.

(mai mult…)

Reclame

După ce în 2014 atrăgea atenţia la Cannes cu White Dog, parabolă ce îi avantaja pe câini în detrimentul oamenilor și era în esenţă o axiomă comportamentală biblică (cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va!), iată că anul acesta Kornél Mundruczó revine cu acest Jupiter’s Moon, un film despre realităţi cu care ne confruntăm (criza migranţilor) cărora le aplică o grefă de supranatural, cât să ne dea un imbold la fantezie şi un motiv să nu capotăm în lupta cu viaţa.
Şi ca întotdeauna lumea lui Mundruczó este crudă, în ea coexistând antagonic personaje pure (sunt cele care în final restabilesc echilibrul, acordând şanse celorlalţi) dar şi marginali ce îşi urmează doar propriul interes.

(mai mult…)


Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, iar totul este in between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.


Şi evident că pudibonzii or să sară pe pereţii propriilor limitări (amintiți-vă curentul de opinie de la Nymphomaniac-urile lui Lars von Trier!!), şi mulţi n-or să înţeleagă filmul, pe care îl vor eticheta XXX, scăpând din ecuaţie explorarea dureroasă a unora dintre personaje, experimentele altora, căutarea iubirii, a echilibrului şi acceptării de sine şi lipsa totală a instinctelor gregare sau a superficialității. Inspirată, regizoarea nu devoalează totul , pelicula lăsând loc pt speculaţii legate de unele dintre personaje- de parcă ar invita la un soi de interactivitate cu privitorul – pentru completarea spaţiilor goale. Dar toate datele sunt acolo, în carnea filmului prin care zbaterea dureroasă până la ţipat a Laurei taie breşe adânci, şi avem nu doar un final deschis, dar şi un scenariu deschis tuturor desfăşurărilor pe care ar dori să le implanteze cei care se recunosc sau identifică.

Şi tocmai felul ăsta acut şi răscolitor în care devii cumva, undeva, părtaş la travaliul personajelor de a se împăca şi cu sine şi cu ceilalţi, este unul ce explorează şi mai în adânc, ce marchează în imagini şocante, ce jalonează, sparge tipare, dinamitează convenţii şi aruncă la gunoi toate convenienţele. Şi bine face, căci ascultându-l pe Christian Bayerlein realizăm cu perplexitate că buba e în mintea care nu te lasă să vezi că interiorul este la fel de valoros (dacă nu chiar mai!) decât ceea ce se vede, şi deîndată ce ai înţeles asta, dihotomia aparență-esență e ca şi rezolvată!


Unii dintre cei ce apar în film (adică acceptă intrarea şi ieşirea din convenţia cinematografică ce pune alte tag-uri peliculei) au un discurs „terapeutic”, alţii se revendică din zona psihanalizei sau sunt nişte rezoneuri de stare pentru femeia matură care vrea să se înţeleagă şi să se lepede de complexe, frustrări, stoppere si blocaje. Explorarea propriei intimităţi o determina să caute, să experimenteze, acelaşi tip de demers pe care îl au şi alte personaje.


Îmi este absolut clar că vor exista doar două curente de opinie: unul contra – al oripilaţilor şi închistaţilor care n-au să scape din tiparele astea „cât îi hăul şi bârgăul”- şi acela al celor care vor reuşi să vadă dincolo de aparențe, în miezul dureros al unor existenţe, printr-un proces ce transcende imaginile. Dar cu siguranţă nu va exista şi grupul de „neutri”- căci nu poţi să vezi filmul Adinei Pintilie fără să ai o reacţie, oricare ar fi aceea.
Fără să fie doar experimental, filmul este în mod clar un deschizător al unor noi drumuri în cinematografia noastă, căci manipulează exemplar limita dintre realitate şi ficţiune şi impune într-un mod curajos alte vecinătăţi, toate pe o canava de dramă ce documentează practic nişte căutări.


Papa Freud e prezent permanent, psihanaliza „nu joacă în deplasare” în filmul ăsta- subconştient, impulsuri, complexe, frustrări fiind toate înseriate în prim plan sau în subsidiar, într-o cavalcadă de trăiri pe care personajele/oamenii le exhibă voluntar- e adevărat, uneori nu fără zbatere.
Iar filmul este unul de la care pleci uimit, scurtcircuitat, bulversat, surprins, tulburat, ambuscat etc – căci dacă ieşi din sală şi nu simţi nimic, înseamnă că eşti …mort!


Şi neîndoielnic Adina Pintilie vine din urmă cu un suflu nou, cu un curaj şi o dorinţă manifestă de a dezinhiba cinemaul românesc- ceea ce , trebuie să recunoaștem- este extraordinar! Şi o face cu o voce distinctă, într-o echilibristică pe muchia dintre documentar, ficţiune şi experiment vizual – pe un flow cu o punctuaţie cinematografică inovativă, în care sincopele nu sunt hiatusuri, ci respiro-uri, căci e musai să tragi aer în piept serios când te uiţi la filmul asta- ale cărui imagini şi mai ales idei sunt cu siguranţă recurente.


Iar dacă îl veţi aborda fără prejudecăţile care ne voalează îndeobște percepția- veţi constata că „Nu mă atinge-mă” e dincolo de confesiune, explorare şi experiment- un film al adevărurilor pe care mulţi le ocultează și de care se tem.


 

afis 3

Când mai toată lumea- în febra nominalizărilor la Oscar- îl vazuse deja on line, eu m-am abţinut cu stoicism, ca să pot să mă bucur de imaginea  şi sunetul unei proiecţii in sala de cinema. Filmat în nordul Italiei pe o proprietate tipic mediteraneeană, într-o casa de genul celor prin care energia circulă fluid iar natura dă năvală până în prag, Call Me By Your Name este delicat şi solar, intens şi dureros, de un romantism aproape desuet, dar cu o retorică a imaginii fabuloasă.

(mai mult…)


unnamed

Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.

(mai mult…)


Impresionant şi dinamic, acut şi migalos manufacturat, filmul lui Robin Campillo este radiografia unei crize (sociale şi individuale) scrise şi regizate cu pasiune şi jucate cu nesaţ, toate într-atât de vadite încât a convins juriul de la Cannes anul acesta  adjudecându-şi le Grand Prix. Cu experienţa de scenarist care îi livra lui Laurant Cantet materialul pt The Class, câstigător în 2012 de Palm d’Or, Campillo reuşeşte un scenariu amănunţit elaborat, cu inserturi şi suprapuneri neaşteptate cu intersecţii de planuri temporale şi acţiuni colaterale, şi momente eclatante de lumină şi muzică.

(mai mult…)


Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui,  revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012,  cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.

(mai mult…)


Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi  o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei.  Soluţia cinematogtafică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.

(mai mult…)


Afis THOR RAGNAROK

Inutil să vă mai spun că fan cluburile reunite de pe tot mapamondul vor năvăli în cinematografe să vadă noua producţie cu fantasticul lor preferat: Thor! Şi au de ce să se precipite, căci filmul livrează pe lângă personajele deja cunoscute şi altele noi şi spectaculoase, dar şi un viraj foarte bine gandit al dialogului şi atmosferei, către un comic ce cucereşte. Şi se pare că a fost o mişcare foarte abilă care să păstreze publicul deja cucerit şi să acapareze un altul, căci filmul ne prilejuieşte dincolo de reîntâlnirea cu lumea fantastică a lui Thor şi a regatelor cosmice  de poveste, cu peisaje desprinse parcă din Lord of the Rings, momente de destindere şi amuzament ce vin din comicul când mai subtil, când mai la vedere- deopotrivă de limbaj şi de situaţie.

(mai mult…)


După ce am văzut Leviathan acum doi ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocându-mă recurent de parca as fi avut vreo problema de rezolvat. Acum cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrând însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş –  imaginile de un pictural desăvârşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvcenţe poveşti infinite – si  muzica (Evgheni si Sacha Galperine) provocatoare, cand sincopată, când guturală, cand îndurerată, când minimalista,  rezonând cu felul în care curge scenariul şi, mai ales evoluează emoţional personajele.

(mai mult…)