Radiotopic

Babylon este filmul care m-a luat cu asalt pur și simplu, căci– așa cum obișnuiesc – nu am citit prea mult despre el, dorindu-mi să nu îmi las impresiile influențate de vreo altă interpretare. Și trebuie să recunosc faptul că îl așteptam, curioasă să aflu cum a abordat Damien Chazelle un asemenea subiect.

Iar BABYLON te lasă fără suflare , căci dincolo de ritmul dărâmător al filmărilor din perioada filmului mut și petrecerile flamboiante la care participanții își pierdeau uneori nu doar busola și mințile, dar chiar și viața – este o poveste, o împletitură de drame personale ale unui scenariu inteligent și aproape sofisticat în felul în care persiflează epoca, cinematografia, actorii care nu fac față nici succesului, dar nici pierderii lui odată cu apariția sonorului.

Brad Pitt este minunat, cum doar el știe să fie, într-un rol care îi lasă spațiu pentru a-și desfășura talentul și maturitatea creatoare jucând un superstar. Margot Robbie face, după părerea mea, rolul carierei ei (cel puțin până acum) cu această Nelly LaRoy , nebună și impulsivă, dar înzestrată cu frumusețe și talent. Stilistica inspirată a lui Chazelle de a ne oferi un film în film, este și o poartă prin care expandează scriptul, dar și o minunată formulă prin care regizorul aduce un omagiu cinematografiei- culminând cu finalul peliculei, care este un corolar subiectiv al titlurilor și creatorilor care l-au inspirat. Iar momentul acesta este atât de intens și de emoționant după un film ca un rollercoaster, încâ îl aureolează pur și simplu.

Excepțional cinematografiat, cu o poveste tensionată în care intră de-a valma comedie, pastișă, dramă, musical, tribut – pelicula te prinde din primul moment cu o cavalcadă de imagini spectaculoase în care recunoaștem nebunia sângeroasă tarantiniană, sau opulența decadentă a creațiilor lui Baz Luhrmann, totul sublimat excepțional într-o viziune integratoare cu care Chazelle ne regalează.

Și dincolo de poveste, de jocul extraordinar al actorilor, de atmosera incendiară și ritmul sufocant cu care se derulează totul, filmul se definește major prin mariajul perfect dintre imagine și sound, o împletire exceptională care este rodul unui parteneriat artistic valoros și longeviv.

Prietenia dintre compozitorul Justin Hurvitz și regizorul Damien Chazelle a început pe când cei doi erau studenți la Harvard, așa explicându-se strânsa colaborare care avea să debuteze în 2009 cu Guy and Madeline on a Park Bench, apoi urmând Whiplash în 2014, La La Land în 2016, First Man în 2018 și acest Babylon din 2022, care poate fi considerat cel mai ambițios proiect comun al celor doi de până acum.

De ce se înțeleg cei doi atât de bine? Pentru că primul omagiază în soundtrack-urile lui toate genurile muzicale (nu numai jazz-ul), iar cel de-al doilea excelează în referințe cinematografice cu care muzica se împletește simbiotic. Rezultatul, în cazul ultimei creații a lui Chazelle, BABYLON, este unul uimitor, dovadă stând cele peste două ore de muzică ce au însemnat aproape 3 ani de muncă. Regizorul a creat storyboard-uri elaborate pentru fiecare scenă, iar Hurwitz structura muzicală pentru acestea, “zăpăcindu-ne” cu accente jazz sau riffuri rock’n’roll, dance sau house – totul pentru a readuce în toată splendoarea ei atmosfera anilor 20, de la sfârșitul erei filmului mut, petrecerile surrealiste la care asistăm încă de la început fiind amplificate de sălbăticia cu care compozitorul realizează sonoritățile.

 Imaginile sunt secondate de solo-uri de saxofon și trompetă -care parcă plâng sau țipă- pentru a susține scenele de desfrâu. Le succed tobele, percuțiile tribale care dau senzația că anunță, ca un MC, scenele următoare. Vizualul prevalează, iar sound-ul este cel care îl amplifică si dezvoltă ideea, nici un ritm nelipsind de la adunarea pe care o pune în pagina cinematografiacă Damien Chazelle.

Iar Justin Hurwitz a compus teme pentru fiecare personaj în funcție de stările prin care trece în acel moment: în cazul protagoniștilor- Manny (interpretat de Diego Calva) și Nellie ( care e Margot Robbie) a folosit mai multe piane pentru a da senzația de fragilitate și melancolie, în timp ce pentru Lady Fay (Li Jun Li) a ales, pentru culoarea orientală, să foloseasca pe lângă erhu (un instrument muzical chinezesc cu coarde) și percuție asiatică.

Trompetistului Sidney Palmer (căruia îi dă viață Jovan Adepo) îi este dedicată o scurtă poveste cu accente dramatice, presărată cu solo-uri de trompetă și acompaniată chiar de trupa de jazz a lui Hurwitz, foarte mult din ceea ce se aude seamănând cu sound-ul anilor 20, din Harlemul în care domnea Cab Calloway alături de Louie Armstrong și Duke Ellington.

O altă temă principală a acestei coloane sonore incendiare -„Gold Coast Rhythm” – îi este atașată lui Jack Conrad, care este Brad Pitt, aici superstar al filmului mut. Personajul îi prilejuiește actorului desfășurarea deplină a unui talent matur, răvășitor și multifațetat. Căci este înduioșător, cabotin, iresponsabil, dramatic, comic, nonșalant, cult, fermecător, superficial, elegant și sentimental, pe rând sau de-a valma în aceeași scenă.

Intens, colorat și dramatic – Babylon, al lui Damien Chazelle, punctează cu un comic de limbaj și situație neașteptat, cu personaje vii, situații delirante și un ritm care ne obsedează mult după ce l-am văzut, fiind un film care ne va uimi și la revizionare.