Vioi, nostim si cu dialog sprintar care te provoaca sa razi copios, filmul este alegerea perfecta atat pentru weekend, cat si pentru oricare seara pe care ti-o doresti destinsa. Super Baietii lui Shane Black sunt Russell Crowe si Ryan Gosling, aici in roluri de bataus si respectiv – detectiv particular, a caror relatie evolueaza de la adversitate absoluta la parteneriat de afaceri. Intre aceste doua momente- o pelicula lejera, dinamica si vesela, pe care ne-o ofera Freeman Entertainment.
Cinemax difuzează zilele acestea un film pe care îl găsesc bulversant prin acuitatea trăirilor pe care ni le propune. Este drama The Diary of a Teenage Girl a regizoarei Marielle Heller, atât de intensă încât te face insomniac şi atât de dureroasă că îţi dau lacrimile. Aşa că Minnie, adolescenta la al cărei jurnal audio suntem martori, crede la început că definirea ei ca persoană începe cu a fi văzută, atinsă, iubită fizic, cu a ieşi din aburul nebăgării în seamă pe care vârsta ingrată îl pune doar în minţile lor confuze, nu şi în ochii celorlalţi, care bagă de seamă felul bizar uneori, spectaculos alteori în care copilele îşi trăiesc drumul spre maturitate. Tribulaţiile ieşirii din pupă a fluturelul care este Minnie sunt dureroase, calea pe care o alege fiind una abruptă, prin drog şi sex, trupul trecând pragul , nu şi sufletul, care se capsulează şi o torturează din interior. (mai mult…)
Un alt film pe care ni-l propune Festivalul Filmului European a fost Labirynth of Lies- Labirintul minciunilor in regia lui Giulio Ricciarelli, un film in registrul grav, despre cum a inceput in anii 60 timpurii investigarea criminalilor nazisti. Este filmul calatoriei initiatice a unui tanar avocat dornic de afirmare, o cruciada a catorva impotriva mult mai multora, cu un reflector necrutator pe nepasare, masinatii politice si un sistem pietrificat. Vazandu-l suntem si mai constienti de efortul pe care doar o mana de oameni l-au facut, cu mijloacele rudimentare ale acelor timpuri, sustinuti de o exemplara dorinta de a afla adevarul cu orice pret si de a-l restitui in forma lui integrala omenirii, supravietuitorilor ororilor naziste de la Auschvitz, familiilor lor…posteritatii. Exercitiul in sine –istovitor si dur- nu este nici pe departe unul steril, el ducand la celebrul proces al nazistilor care a schimbat radical fata Germaniei postbelice si a condamnat sute de nazisti. (mai mult…)
Zilele acestea a intrat în cinematografe un film care a reuşit să mă emoţioneze. Nu pentru că este o producţie care să sparga box office-ul, ci pentru că ne prezintă într-un mod surprinzător un scenariu interesant. Sigur că bugetul restrictiv (doar 4000 de euro!!!) a fost un handicap, dar TUDO ne serveşte lecţia că tot ce contează este cantitatea de suflet pe care o pui în ceva atunci când crezi în proiect cu toată fiinţa ta. Atunci planetele se aliniază şi Universul îţi trimite şi oamenii şi mijloacele ca să duci până la final ce ţi-ai propus! (mai mult…)
Filmul acesta este, fara nici o indoiala, si frumos dar si inteligent croit, si sensibil si cu o doza de dramatism ce nuanteaza comentariul existential, si va avea acces imediat si la sensibilitatea, dar si la permeabilitatea pentru povesti de dragoste a oricarui spectator care va alege sa-l vada. Si asta pentru ca aceasta pelicula a lui Arnaud Desplechin te marcheaza incontestabil, stiinta regizorala si de scenarist fiind remarcabila, dar intr-un mod atat de atipic incat –desi subiectul nu e chiar nou – felul in care e cinematografiat este o provocare pe care odata ce o primim nu putem sa o refuzam, regasindu-ne implicati fie ca martori activi, fie ca fosti traitori ai eternei prime povesti de iubire a vietii. Filmul este dezarmant de sincer, cu o deschidere exceptionala asupra gandirii adolescentine ce abordeaza aproape filosofic sentimentul, cu o acuratete a analizei care e aproape o vivisectie pe suflet. (mai mult…)
Ce îi trebuie unei comedii ca să fie “bună”, în afară de actori de marcă, de un scenariu interesant, cu un mesaj la vedere care să ne moralizeze? Cred că şi umorul trebuie să fie de calitate, personajele cât mai variate, şi totul să se adune într-o atmosferă stenică, în măsură să ne destindă. Iar filmul lui Garry Marshall ( da, da, cel cu Pretty Woman, Frakie & Johnny şi Overboard) le cam are pe toate, fără să fie însă unul pe care să vrem să-l revedem la nesfârşit. Dar ne vom simţi reconfortaţi cu siguranţă de energia benignă a peliculei, şi vom ieşi surâzători de la vizionare, semn că a fost exact ce ne trebuie pentu o stare de bine. Şi nu tocmai asta înseamnă un film reuit? Unde mai pui că le adună laolaltă pe Julia Roberts, pe care am văzut-o mai rar (acum 2 ani în August: Osage County, iar anul trecut în Secret in Their Eyes), pe Kate Hudson, care anul acesta a fost vocea lui Mei Mei din Kung Fu Panda 3, dar care nu depaşeşte nivelul comediilor lejere, şi pe Jennifer Aniston, încă în formă, şi ea cantonând pe acelaşi palier stilistic. (mai mult…)
Weekendul trecut ne-a prilejuit la Festivalul Filmului European intalnirea cu primul lung metraj al regizoarei Alessia Scarso, care abordeaza o reteta de succes garantata: o poveste cu un copil si un caine. Iar daca baiatul nu are mama ( dar are un tata tanar, frumos si primar!) e introvertit si singur, iar patrupedul este un golden retriever splendid, dornic de atentie si iubire, avem deja garantia ca va iesi un film cald, benign potrivit pentru toata familia. (mai mult…)
Cine se mai îndoieşte că supereroii vor fi mereu la moda, indiferent câtă vreme va trece si indiferent cat de multi vor ajunge sa fie, se inseala in mod sigur! Caci daca nu i-a nascocit Marvel inca pe toti, este oricand loc destul pentru altii noi, pentru ca noua ne trebuie. Da, noua, mari si mici, celor care mai credem in victoria binelui, care nu am dezarmat in fata mizeriei si uratului, care gandim ca exista pana la capat o cale pentru ca raul sa nu invinga. Si daca la Superman Vs Batman ne capacitam sa ne aliam cu unul sau altul, nestiind in nici un fel de ce se razboiesc pana la urma, aici, in Captain America treaba se incurca tare. Caci nu avem numai doi supereroi, ci armata intreaga, largita a Razbunatorilor care se incoloneaza dupa liderul lor de grup, Căpitanul sau Iron Man. (mai mult…)
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
The Price of Desire, regizat de Mary McGuckian este dovada certa a faptului ca talentul nu are nevoie de nimic altceva pentru a se manifesta, de vreme ce creatoarea care semneaza si scenariul este autodidacta. Remarcabil cinematografiat, cu un plus de charm din succesiunea ping pong-ului verbal franco-englez usor teatralizat, filmul este dincolo de un veritabil “restitutio” al activitatii arhitectei vizionare Eillen Grey, o cronica sui generis a unei iubiri surprinse in evolutia ei. Stransa in discursul hiperintelectualizat, stadialitatea trairilor dintre Eileen si mai tanarul ei iubit, Jean Badovici, parcurge fazele iubirii spirituale, personajele fiind capabile sa trasfigureze, sa sublimeze sentimentul in arta, si sa pastreze legatura vie, chiar si atunci cand relatia se termina. (mai mult…)
Radiotopic 