Posts Tagged ‘cronica’


Există două feluri de oameni care vor ieși din sala de cinema după The Odyssey al lui Sir Christopher Nolan. Cei care vor dezbate dacă Lupita Nyong’o avea sau nu ce căuta în pielea Elenei din Troia, dacă Telemah avea voie să-i spună „dad” lui Odiseu și dacă Homer s-ar răsuci sau nu în mormânt. Și cei care au înțeles că toate aceste fleacuri sunt zgomot de fond.

Eu fac parte din a doua categorie.

Citește mai mult: Nu mergeți să vedeți Odiseea! Mergeți să o auziți!

Am lăsat filmul la dospit câteva zile, așa cum lași un vin să respire. Și am realizat că Nolan nu m-a trimis în Grecia antică. M-a trimis în copilărie. În serile în care citeam Odiseea și îmi imaginam marea fără să o fi văzut vreodată. Acolo unde ciclopii erau cât blocurile, sirenele cântau doar în capul meu, iar Ithaca era mai reală decât cartierul.

Doar că acum imaginația mea are un aliat pe care cartea nu l-a avut niciodată: sunetul.

Nu imaginea este marea revelație a acestui film. Imaginea este, cum era de așteptat, impecabilă. Nolan știe să filmeze monumental aproape din reflex. Dar adevărata aventură se petrece în boxele sălii IMAX.

Și aici începe meritul uriaș al lui Ludwig Göransson.

După Tenet și Oppenheimer, suedezul primește cea mai dificilă misiune din cariera lui. Iar Nolan îi pune o condiție care pare absurdă pentru un blockbuster de sute de milioane: fără orchestră simfonică.

De ce?

Pentru că orchestra, în forma în care o știm astăzi, pur și simplu nu exista în Grecia antică.

Orice alt compozitor ar fi încercat să mimeze trecutul. Göransson îl reconstruiește.

Lira, aulosul, gonguri din bronz, instrumente de percuție uitate prin muzee și săli de cercetare sunt puse să vorbească într-o limbă pe care nu o înțelegem, dar pe care o simțim instinctiv. Peste toate acestea, compozitorul strecoară discret sintetizatoare moderne, fără să fractureze iluzia. Nu sună nici arheologic, nici futurist. Sună… atemporal.

Este una dintre puținele coloane sonore recente care nu încearcă să-ți spună ce trebuie să simți și nu împinge emoția cu coatele. Nu îți urlă în urechi că acum trebuie să plângi sau că acum trebuie să tresari. Ea respiră odată cu filmul și tocmai de aceea devine aproape invizibilă.

În asta constă stă măreția ei.

Hans Zimmer construia catedrale sonore. Îl recunoșteai după primele două măsuri. Un acord și știai că intri în universul lui.Göransson procedează exact invers:își șterge urmele.

În Black Panther a mers până în Senegal pentru a înregistra muzicieni africani autentici. În The Mandalorian a făcut dintr-un fluier suedez una dintre cele mai recognoscibile teme TV ale ultimului deceniu. În Oppenheimer a transformat vioara într-un mecanism al anxietății. Iar acum, în The Odyssey, renunță aproape complet la confortul orchestrei și reconstruiește sonor o civilizație dispărută de aproape trei mii de ani.

Puțini compozitori au curajul să renunțe la tot ceea ce știu că funcționează.Göransson îl are!

Iar Nolan știe foarte bine de ce îl ține aproape. Colaborarea lor începe să capete aceeași greutate pe care a avut-o, timp de aproape două decenii, tandemul Nolan–Hans Zimmer. Nu seamănă deloc, iar asta este cea mai mare calitate a ei.

Am citit deja zeci de opinii despre film. Despre ritm. Despre distribuție. Despre fidelitatea față de Homer.

Sincer?

Nu mă interesează.

Nici când citeam Odiseea nu-mi puneam întrebări despre culoarea pielii Elenei sau despre expresiile folosite de Telemah. Eram ocupat să călătoresc.

La fel am făcut și acum.Așa că nu vă spun să mergeți să vedeți The Odyssey.Vă spun să mergeți să-l auziți.

Pentru că, dincolo de imaginile uriașe filmate de Sir Christopher Nolan, adevărata epopee se petrece în urechi. Iar dacă ieșiți din sală cu senzația că ați fost, pentru aproape trei ore, martorii unei lumi dispărute, meritul îi aparține în egală măsură lui Ludwig Göransson.

Restul sunt discuții pentru internet.


Bodkin, miniseria regizată de Jez Scharf, disponibilă pe Netflix, este o bijuterie cinematografică ce îmbină umorul negru cu misterul profund al unui sat irlandez. Această poveste nu este doar despre dezlegarea unor enigme din trecut, ci și despre un subiect contemporan arzător: diferențele și tensiunile dintre jurnaliști și influenceri.

(mai mult…)

După 16 ani de la originalul devenit cult, regizorul Renny Harlin deschide „The Strangers: Chapter 1”, primul capitol dintr-o trilogie promițătoare. Această nouă versiune modernizată a clasicului horror din 2008 preia esența înfricoșătoare a originalului lui Bryan Bertino, aducând în prim-plan teroarea impredictibilă a celor trei mascați – Scarecrow, Pin-up Girl și Dollface.

(mai mult…)

Își începea cariera ca dansatoare în urmă cu douăzeci de ani, pentru ca apoi să devină un pop-icon recunoscut de industria muzicală și iubit de publicul de pe toate meridianele, hiturile ei multiplatinate confirmându-i valoarea. Au trecut șase ani de la ultima ei înregistrare, dar Anastacia s -a întors cu un album care ne amintește de ce iubim glasul ei unic.

(mai mult…)

Mick Hucknall nu este vocalistul trupei Simply Red- el este Simply Red! Știam din albumele ascultate în urmă cu zeci de ani că e un artist care cântă fără pic de efort, dar să-l vezi la câțiva metri de tine, să-i urmărești mișcările și să te lovească valul de funk ca un zid sonic, asta e mai presus de închipuire. La cei 63 de ani împliniți m-a făcut să zâmbesc atunci când a apărut pe scenă cu tricoul pe care scria Daddy și m-a facut să spun în gând Who’s Your Daddy!

(mai mult…)

large_Afis_final_bun_Padurea

Pădurea Spânzuraţilor în viziunea regizorală a lui Radu Afim nu este un spectacol pe care să îl vezi de mai multe ori! Nu pentru că n-ar avea destulă substanţă ca să îţi ajungă şi pentru revizionare – ci pentru că este o creaţie care te consumă, care te obligă să îţi pui în mişcare mintea, îţi forjează atenţia, îţi forţează limitele, te ia cu asalt de-a dreptul – într-un fel unic.  Deîndată ce intri în siajul acestei reprezentaţii bulversante eşti ancorat fără scăpare şi condus către tunelul la capătul căruia ar trebui să se întrezărească o lumină! Asta nu înseamnă că finalul acordă şanse! Dar modul în care suntem angrenaţi mental, senzorial  şi emoţional este îndeajuns de puternic încât să ne provoace şi să ne problematizeze şi să ne scoată din orice stază în care am fi eşuat. Căci Pădurea Spânzuraţilor este pentru spectatorul gânditor ca un antrenament de performanţă fără încălzire- căruia dacă nu îi respecţi rigorile, îi suporţi consecinţele: rămâi „paralizat” şi îţi trebuie ceva timp ca să îţi revii.

(mai mult…)


40164166_2201328346811661_6265036243118063616_o

O spun cu toată sinceritatea, nu m-am aşteptat ca venind la concertul Bach meets Kennedy meets Gershwin să am parte de trăirile pe care le-am experimentat.

Uimitor nu doar prin tehnica desăvârşită şi nonşalanța cu care cântă aşa cum respiră, Nigel aduce pe scenă energia incomparabilă a omului care trăieşte muzica, mai mult- care este muzica pe care o integrează, redându-ne-o în accepţia lui mai eclatantă, mai efervescentă sau mai emoţionantă.

(mai mult…)


 

afis 3

Când mai toată lumea- în febra nominalizărilor la Oscar- îl vazuse deja on line, eu m-am abţinut cu stoicism, ca să pot să mă bucur de imaginea  şi sunetul unei proiecţii in sala de cinema. Filmat în nordul Italiei pe o proprietate tipic mediteraneeană, într-o casa de genul celor prin care energia circulă fluid iar natura dă năvală până în prag, Call Me By Your Name este delicat şi solar, intens şi dureros, de un romantism aproape desuet, dar cu o retorică a imaginii fabuloasă.

(mai mult…)


afis

Nu cred că este cineva care să nu recunoască faptul că Pedro Almodóvar este un regizor de mare talent, că poveştile lui cinematografiate impecabil ne fac să vibrăm într-un mod special, căci spaniolul ni le spune într-un fel unic şi captivant. Farmecul dramelor din filmele lui Almodóvar este unul frust şi insidios, căci nu te părăseşte la final, ci te urmează cu un soi de general valabilitate în care ne regăsim în măsuri diferite toţi.

2

Julieta este un studiu al durerii unei pierderi , o introspecţie stadială a unei  vinovăţii asumate, devenită insurmontabilă, o incursiune într-un univers fracturat pe care iubirea îl restructurează doar vremelnic, este un traveling printr-o existenţă ce experimentează separarea într-un mod particular.

(mai mult…)


the-hunt-898715l-imagine

Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.

images

Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.

5

Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.

jagten-727467l-1600x1200-n-c06971da

Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.

Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.

3

Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data  talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar  pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.

6

Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.