Pădurea Spânzuraţilor în viziunea regizorală a lui Radu Afim nu este un spectacol pe care să îl vezi de mai multe ori! Nu pentru că n-ar avea destulă substanţă ca să îţi ajungă şi pentru revizionare – ci pentru că este o creaţie care te consumă, care te obligă să îţi pui în mişcare mintea, îţi forjează atenţia, îţi forţează limitele, te ia cu asalt de-a dreptul – într-un fel unic. Deîndată ce intri în siajul acestei reprezentaţii bulversante eşti ancorat fără scăpare şi condus către tunelul la capătul căruia ar trebui să se întrezărească o lumină! Asta nu înseamnă că finalul acordă şanse! Dar modul în care suntem angrenaţi mental, senzorial şi emoţional este îndeajuns de puternic încât să ne provoace şi să ne problematizeze şi să ne scoată din orice stază în care am fi eşuat. Căci Pădurea Spânzuraţilor este pentru spectatorul gânditor ca un antrenament de performanţă fără încălzire- căruia dacă nu îi respecţi rigorile, îi suporţi consecinţele: rămâi „paralizat” şi îţi trebuie ceva timp ca să îţi revii.
O spun cu toată sinceritatea, nu m-am aşteptat ca venind la concertul Bach meets Kennedy meets Gershwin să am parte de trăirile pe care le-am experimentat.
Uimitor nu doar prin tehnica desăvârşită şi nonşalanța cu care cântă aşa cum respiră, Nigel aduce pe scenă energia incomparabilă a omului care trăieşte muzica, mai mult- care este muzica– pe care o integrează, redându-ne-o în accepţia lui mai eclatantă, mai efervescentă sau mai emoţionantă.
Când mai toată lumea- în febra nominalizărilor la Oscar- îl vazuse deja on line, eu m-am abţinut cu stoicism, ca să pot să mă bucur de imaginea şi sunetul unei proiecţii in sala de cinema. Filmat în nordul Italiei pe o proprietate tipic mediteraneeană, într-o casa de genul celor prin care energia circulă fluid iar natura dă năvală până în prag, Call Me By Your Nameeste delicat şi solar, intens şi dureros, de un romantism aproape desuet, dar cu o retorică a imaginii fabuloasă.
Nu cred că este cineva care să nu recunoască faptul că Pedro Almodóvar este un regizor de mare talent, că poveştile lui cinematografiate impecabil ne fac să vibrăm într-un mod special, căci spaniolul ni le spune într-un fel unic şi captivant. Farmecul dramelor din filmele lui Almodóvar este unul frust şi insidios, căci nu te părăseşte la final, ci te urmează cu un soi de general valabilitate în care ne regăsim în măsuri diferite toţi.
Julieta este un studiu al durerii unei pierderi , o introspecţie stadială a unei vinovăţii asumate, devenită insurmontabilă, o incursiune într-un univers fracturat pe care iubirea îl restructurează doar vremelnic, este un traveling printr-o existenţă ce experimentează separarea într-un mod particular.
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
De la început vreau să vă spun că mă bucur că avem şi noi o Anne Hathaway a noastră; poate chiar mai modestă, mai talentată şi chiar mai frumoasă. Nu reacţionez vocal la filme, dar după vizionarea de presă nu m-am putut abţine (ca şi în reclama cu biscuiţii: tu nu eşti pregătit, dar eu nu mă pot abţine) şi am strigat: Bravo, Raluca Aprodu. În noul film al Cristinei Iacob ea îi dă replica lui Dragoş Bucur, un actor excelent pe care l-am descoperit odată cu filmul Marfa şi banii, al lui Cristi Puiu şi apoi să îl urmăresc după ce am văzut Furia, în regia lui Radu Muntean. Şi replica e pe măsură, chiar dacă Raluca e mai puţin cunoscută publicului larg. A fost fata care a apărut în reclamele dulci, apoi fata care apare în clip sau fata care joacă în filme. Şi să ştiţi că e şi fata care joacă în piese de teatru (acum e în „Happy End”, în regia lui Alex Bogdan, alături de Tudor Istodor). (mai mult…)
Radiotopic 