Marți, 15 decembrie, la ora 19, pe canalul de youtube al Filarmonicii „George Enescu”, pe facebook-ul Filarmonicii și pe cel al Radio România Muzical, va fi transmis ultimul concert din anul 2020, concert fără public, din cadrul Stagiunii de marți seara 2020-2021.
Sâmbătă, 12 decembrie, la ora 19, stagiunea camerală a Filarmonicii “George Enescu” propune un recital Beethoven susținut de pianista Mădălina Pașol.
Pentru concertul Lenny Kravitz am ales , fără regret și nu din lipsă de „patriotism”, Sofia, din mai multe motive: preț mic al biletelor, distanță mai mică decât București-Cluj, public mai bine pregătit, cazare mai ieftină, mâncare și băutură mai bună. Ce este interesant la această nație bulgară e faptul că deși nu vorbește aproape deloc limba engleză (și e valabil și pentru generația tânără), la concerte cântă (e posibil în aceeași manieră folosită de muzicenii români din crâșmă, înainte de 89, după trancrierea fonetică). Și totuși răspund la invitațiile artiștilor de pe scenă, par să înțeleagă…dar nu vor să vorbească. Deși, de la an la an (și eu merg de 25 de ani la ei) pare că mă înțeleg când îi întreb ceva.
Când am fost la Budapesta să văd Queen with Paul Rodgers am fost articulat de unii cu: Dar ce? Ăla e Queen? Fără Freddie? Și mi-au furat puțin din vrajă, dar mai apoi am văzut AC/DC cu Brian Johnson, nu cu Bon Scott, Judas cu Tim ”Ripper”, nu cu Rob Halford, Marillion cu Steve Hogarth, nu cu Fish, Toto cu Joseph Williams, nu cu Bobby Kimball și lista e lungă…
După ce am văzut-o acum doi ani la Sala Radio alături de Anthony Jackson și Simon Phillips, mi-am zis că va mai trece ceva timp până să o revăd pe Hiromi! Și s-a întâmplat minunea mai repede decât mă așteptam și ieri seară am ajuns la Ateneul Român pentru o formulă de duo, alături de columbianul Edmar Castaneda, un harpist de o virtuozitate nemaiauzită de unul ca mine, care în afară de harpa clasică din orchestre, mai știa de prin anii 80, de la Radio Novi Sad, de Andreas Vollenweider, iar acum 4 ani de Raoul Moretti sau de Deborah Henson-Conant și chiar de românca Roxana Moișanu. (mai mult…)
Dacă e sâmbătă seară și plouă ciobănește, mi-am zis eu în barbă că e o vreme excelentă de ascultat Nigel Kennedy la Sala Palatului, un spațiu plin de oameni nerăbdători să îl asculte pe acest Peter Pan al muzicii clasice!
Prima oară a ajuns în România în 2005, cu ansamblul “Jarek Smietana” și apoi a mai tot venit cu alte ocazii, pentru că the nonconformistul violonist spune că ”România este țara lui George Enescu cu care simt că am o legătură directă”. George Enescu a fost profesorul lui Yehudi Menuhin, cel care l-a remarcat pe micuțul Nigel pe când acesta avea șapte ani și care i-a devenit profesor și mentor, finanțându-i chiar studiile muzicale. (mai mult…)
Balkanik Festival și-a confirmat, odată cu primele cinci ediții, statutul de eveniment dedicat în principal experiențelor noi și descoperirilor care depășesc granițele continentale Timp de trei zile, între 9 și 11 septembrie, în celebra Grădina Uranus din cartierul Uranus-Rahova, Balkanik Festival revine cu cea de-a șasea ediție și propune cel mai provocator line-up de până acum, care va reuni magia vocilor lumii arabe, indiene, turcești și egiptene cu emoția sunetelor din Europa de Est.
Am lăsat să trecă 8 zile de la concertul Black Label Society de la Arenele Romane, pentru că am o vorbă: senzaţiile de după un show plin de energie trebuie decelate! De exemplu, foarte bine mi-a rămas în minte cântarea de la Sofia, din 23 iunie 2005, când Zakk cânta 7 (șapte) piese în deschidere la Black Sabbath, pe stadionul Lokomotiv, din capitala bulgară. Pe atunci îşi promova albumul Mafia și fiindcă Zakk Wylde era chitaristul lui Ozzy, a avut onoarea de a deschide un concert antologic, pe care cu greu îl voi uita, mai ales că am văzut Black Sabbath în formula originală (ce deschidere de cîntare cu NIB și bis cu Sleeping Village, apoi Children of the Grave…of, of!). (mai mult…)
În seara asta am fost un om fericit şi pentru că am fost părtaşă la un act artistic de ţinută, dar şi pentru că mi-am reamintit de ce iubesc jazzul de atâta amar de vreme, cam de când –prin studenţie- Sibiul era în fiecare an epicentrul festivalier al genului şi îl aşteptam, îl doream, îl anticipam cu patimă! O alta faţă a acestei iubiri de-o viaţă este şi prietenia mea cu draga, irepetabila Anca Parghel şi vremea în care vecinul pentru care ţineam geamurile deschise în orice anotimp era Johnny Răducanu, şi “performance-urile” din bucătaria garsonierei mele de pe Banu Manta cu prietena Dora Răileanu, violonistă şi cântăreaţă, şi ea plecată de mult în lumea largă. (mai mult…)
