Radiotopic

Seara de 21 iulie a fost una dintre acelea care te surprind în cel mai plăcut mod. Nu pentru că nu ai ști ce urmează să auzi, ci pentru că, uneori, muzica are darul de a-ți aminti cât de mult ai pierdut și, în același timp, cât de multe lucruri încă mai ai de trăit.

Pentru mine, Arenele Romane sunt o frumoasă întoarcere „acasă”. Un loc în care am văzut Alice Cooper, Dream Theater, Queensrÿche, Billy Idol, The Aristocrats, Megadeth, Soulfly, Sepultura, Devin Townsend și mulți alții și unde, de fiecare dată, am avut sentimentul că muzica poate suspenda timpul pentru câteva ore. De data aceasta, „acasă” a sunat a Savatage.

Și trebuie să recunosc: a fost pentru prima oară când am văzut trupa live și am fost sincer impresionat. Mai ales de unitatea ei. De felul în care cei șapte muzicieni de pe scenă au respirat împreună, fără să pară niciun moment că încearcă să demonstreze ceva. Pur și simplu au venit să cânte. Și au cântat al naibii de bine.

Vocea puternică și precisă a lui Zak Stevens a fost una dintre marile surprize ale serii. Are acea forță care nu vine din exces, ci din experiență. Iar între chitarele lui Al Pitrelli și Chris Caffery s-a creat o chimie care a dat concertului exact acea densitate sonoră pe care o aștepți de la Savatage. Nu a fost o demonstrație de virtuozitate rece, ci o conversație între doi chitariști care știu foarte bine când să vorbească și, mai ales, când să tacă.

Setlistul a traversat o parte importantă din istoria formației, cu piese cunoscute mai ales celor care au crescut cu rockul anilor ’80 și ’90. Dar momentul care mi-a rămas cel mai adânc în minte a fost „Believe”.

Pe ecranul uriaș, Jon Oliva a apărut cântând la pian. Pentru câteva clipe, trecutul și prezentul s-au întâlnit pe aceeași scenă. „Believe” este una dintre acele piese care depășesc granițele unui simplu cântec rock. Vorbește despre speranță, despre puterea de a trece prin momentele grele și despre acea forță interioară care te obligă să mergi înainte chiar și atunci când pare că nu mai ai de ce să te agăți.

Iar vocea lui Jon Oliva, chiar și venită dintr-o imagine proiectată pe un ecran, a avut ceva dintr-o prezență fantomatică. Un fel de salut venit dintr-un timp care nu mai poate fi recuperat. Profunzimea piesei este cu atât mai puternică prin legătura sa cu memoria lui Criss Oliva, fratele lui Jon și unul dintre fondatorii Savatage. În acel moment, concertul a încetat să mai fie doar un concert. A devenit o formă de memorie.

Și poate tocmai aici se află una dintre marile puteri ale unei trupe precum Savatage: în capacitatea de a transforma absența în prezență.

Fără Jon Oliva pe scenă. Fără Criss Oliva. Fără Alex Skolnick. Și totuși, Savatage a sunat impecabil.A sunat viu.A sunat natural.A sunat ca o trupă care chiar avea chef să cânte.

Poate că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri ale serii. Nu am simțit nicio clipă că asist la o trupă venită să bifeze o apariție. Muzicienii s-au completat perfect, iar publicul, deși nu foarte numeros, a fost exact publicul care trebuia să fie acolo.

Aproximativ o mie de rockeri care au cântat împreună, au aplaudat împreună și au demonstrat că, uneori, o trupă poate fi uriașă chiar și atunci când publicul ei nu umple un stadion.

Savatage este, probabil, una dintre cele mai nedrept de subestimate formații în România. O trupă formată în 1979, care a construit de-a lungul deceniilor o muzică sofisticată, complexă, teatrală și, într-un fel, intelectuală, fără să-și piardă niciodată fibra de rock autentic.

Poate că Quantic ar fi fost prea mic pentru ei. Arenele Romane au fost, poate, puțin prea mari. Dar, într-un fel straniu și frumos, dimensiunea perfectă a concertului a fost chiar cea de aseară. Am fost exact câți trebuia să fim.

Mi-a spus Lenți Chiriac că îi mai văzuse pe Savatage de două ori în anii ’90. L-am invidiat sincer. Nu doar pentru că a avut șansa să-i vadă atunci, ci și pentru că, după aproape două ore de concert, am început să-mi dau seama că picioarele mele nu mai sunt chiar cele din anii ’90. Dar asta este poate una dintre glumele amare și inevitabile ale trecerii timpului: trupul obosește, memoria însă ține minte fiecare riff.

Iar Savatage ne-a oferit 19 melodii care au construit, una câte una, o mică saga.

Pe ecranul din fundal s-au succedat focul și flăcările, fulgerele și furtunile, nave care se scufundau și imagini ce păreau desprinse dintr-o mitologie a apocalipsei. Au fost rugăciuni către zei, povești despre pierdere, luptă și supraviețuire. Totul a fost mai mult decât un simplu fundal vizual: a fost decorul unei epopei rock în care fiecare cântec părea să deschidă o altă ușă.

Iar Zak Stevens a știut să țină în mână publicul. Să-i simtă energia, să-i provoace aplauzele, să-i conducă reacțiile. Nu ca un dirijor distant, ci ca un om care știe că un concert adevărat se construiește între scenă și cei din fața ei.

Într-o epocă în care, la prea multe concerte, vocea umană este lustruită până când aproape că își pierde imperfecțiunile, este reconfortant să vezi muzicieni care urcă pe scenă și cântă. Pur și simplu cântă. Fără artificii inutile. Fără să se ascundă în spatele tehnologiei.

Și poate că asta este una dintre lecțiile serii de 21 iulie: că muzica adevărată nu îmbătrânește. Se schimbă oamenii, se schimbă vremurile, se schimbă gusturile, dar o melodie bună își păstrează puterea de a te face să închizi ochii și să te întorci, pentru câteva minute, într-un loc în care ai mai fost cândva.

Savatage a venit la București după prea mult timp. Și a lăsat în urmă nu doar un concert, ci sentimentul că am fost martorii unei întâlniri rare: între trecut și prezent, între memorie și energie, între cei care au fost și cei care încă mai sunt.

Savatage, mulțumesc că ai venit… după atâta amar de timp, poate că era timpul. Dar data viitoare când mai ești prin zonă, te rog frumos, nu ne ocoli.

Photo Credit: Photo Legions