Radiotopic

Kenny Wayne Shepherd a trecut de la copilul-minune al blues-ului la statutul, mult mai greu de obținut, de bluesman adevărat. Fără zgomot inutil, fără să-și mai caute locul și fără să aibă nevoie să demonstreze nimănui nimic. Au trecut mai bine de 30 de ani de când a intrat în atenția lumii, au venit albume de platină, nominalizări la Grammy și nenumărate concerte. Iar publicul lui s-a maturizat odată cu el.

Citește mai mult: Kenny Wayne Shepherd la Brezoi 2026: când blues-ul nu se cântă, ci se întâmplă

De aceea, la Brezoi, Kenny Wayne Shepherd nu a avut nevoie de nicio scânteie pentru a aprinde seara. Conexiunea a fost instantanee. De la prima notă. La ora 23.30, după o zi în care scena fusese deja traversată de alți oameni ai blues-ului, publicul nu mai părea să aibă nevoie de nimic. Și totuși, Kenny Wayne Shepherd a reușit să-l transporte într-un loc în care foarte puțini artiști știu să ajungă.

Shepherd își face Fender Stratocaster-ul să urle. Îl împinge până la limită, îl provoacă, îl lovește cu forța și precizia unui om care știe exact cât de mult poate cere unui instrument. Există chitariști care își mângâie instrumentele, care lasă o singură notă să plutească și o urmăresc până când aceasta pare să-și găsească singură sfârșitul. Kenny Wayne Shepherd funcționează altfel. El își pune chitara în mișcare, o aruncă în rafale de note, o lasă să ardă.

Dar adevărata virtuozitate nu stă în viteza degetelor, ci în capacitatea de a ști când să te oprești. Iar Shepherd știe. Știe să accelereze până când simți că ieși din decor și, în clipa următoare, să tragă frâna exact cât trebuie. Concertul lui este un roller coaster de blues: urcare, coborâre, vertij, adrenalină și, din când în când, câte o clipă de liniște în care îți dai seama că tocmai ai fost martor la ceva ce nu se poate explica prea ușor în cuvinte.

Dar Kenny Wayne Shepherd Band nu este, nici pe departe, un vehicul construit pentru un singur om. Este o trupă în adevăratul sens al cuvântului, o adunare de muzicieni aleși cu grijă, fiecare cu propria identitate, fiecare capabil să adauge o altă nuanță poveștii.

Noah Hunt este un vocalist puternic, grav și expresiv, dar și un partener de dialog pentru Shepherd, inclusiv atunci când pune mâna pe chitara ritmică. Iar la tobe se află Chris Layton, fost membru al Stevie Ray Vaughan and Double Trouble și muzician care nu are nevoie de prea multe prezentări. Iar dacă există cineva care știe cum trebuie să respire o trupă alături de un chitarist de blues, Layton este unul dintre acei oameni. Să nu uităm că pe vremea când Kenny Wayne era puștan (avea 7 ani), a declarat că a fost fermecat în 1984 la un concert SRV.

Joe Krown, cu Hammond B-3 și pianul, aduce acea profunzime care face ca sunetul să nu rămână niciodată prizonierul chitarei. Charlie DiPuma la saxofon și Doug Woolverton la trompetă completează tabloul cu o secțiune de suflători care adaugă culoare, tensiune și forță. Fiecare muzician își primește momentul de strălucire, iar publicul știe să-l recunoască și să-l răsplătească.

Pentru că, sigur, fiecare piesă din concert este, într-un fel, și o demonstrație a felului în care Kenny Wayne Shepherd își folosește chitara. Dar aici este diferența dintre un recital de virtuozitate și un concert adevărat: virtuozitatea nu rămâne niciodată singură. Ea devine parte dintr-o poveste mai mare, în care fiecare instrument își găsește locul.

Iar bisul a ridicat temperatura și mai sus.

„Blue on Black”, piesa care l-a consacrat definitiv în anii ’90, a venit cu acel amestec de fragilitate și forță care i-a asigurat un loc special în istoria blues-rock-ului. Shepherd și Noah Hunt au schimbat registrul și au venit cu chitarele acustice, ca și cum după toată furtuna ar fi fost nevoie, pentru câteva minute, să privim stelele și luna.

Dar Brezoiul mai avea o aventură de traversat.

„Voodoo Child (Slight Return)” al lui Jimi Hendrix, în versiunea lui Kenny Wayne Shepherd, nu este o piesă pe care doar o asculți. Este o experiență. Un teritoriu în care trebuie să intri, să te lași dus și să vezi unde te scoate. Shepherd nu încearcă să fie Hendrix. Și tocmai de aceea poate să se apropie de spiritul lui. Își asumă piesa, o trece prin propriul filtru și o transformă într-o explozie de blues-rock care, la acea oră târzie din noapte, a avut ceva aproape ritualic.

A fost, până la urmă, o noapte în care Brezoiul a făcut ceea ce știe cel mai bine: a adunat oameni care iubesc muzica blues și i-a lăsat să uite pentru câteva ore de tot ce se întâmplă în afara scenei.

Kenny Wayne Shepherd nu mai este copilul-minune care trebuie să demonstreze că știe să cânte la chitară. Este bluesman-ul care știe de ce cântă, când să accelereze, când să lase o notă să respire și, mai ales, cum să-și ia publicul cu el.

La Brezoi, chitara lui nu a cântat pur și simplu blues: ne-a făcut noaptea mai frumoasă.

Setlist

Born With a Broken Heart

Dirt on My Diamonds

I Got a Woman

Watch You Go

Deja Voodoo

Shame, Shame, Shame

Talk to Me Baby

(Elmore James cover)

I Want You

Dark Side of Love

I’m a King Bee

(Slim Harpo cover)

Oh Well

(Fleetwood Mac cover)

Blue on Black

Voodoo Child (Slight Return)