Când mai toată lumea- în febra nominalizărilor la Oscar- îl vazuse deja on line, eu m-am abţinut cu stoicism, ca să pot să mă bucur de imaginea şi sunetul unei proiecţii in sala de cinema. Filmat în nordul Italiei pe o proprietate tipic mediteraneeană, într-o casa de genul celor prin care energia circulă fluid iar natura dă năvală până în prag, Call Me By Your Name este delicat şi solar, intens şi dureros, de un romantism aproape desuet, dar cu o retorică a imaginii fabuloasă.
Având respiraţia calmă a vilelor ce trăiesc în livezi, casa aceasta găzduieşte o familie senină şi fericită de universitari cu preocupări intelectuale high level, si pe fiul lor, Elio, el însusi super instruit şi cult, un adolescent inteligent şi talentat peste medie, în a cărui atitudine se vede felul frumos în care a fost crescut. Şi ne devine clar că acţiunea se petrece înainte de era computerelor şi a telefoniei mobile, căci tinerii fac sport, înoată, citesc, cântă, vorbesc si ascultă muzică la pic-up şi la radio ( nici macar tv nu au!). Aşadar au timp să vorbească, să observe, să se îndrăgostească şi să sufere- aşa cum numai din iubire ţi se întâmplă. Căci filmul descrie cu gingăşie un tablou al descoperirii primei iubiri, al descoperirii propriei identităţi, împreună cu o dureroasă pierdere pe care sufletul adolescentin nu stie cum să o proceseze.
Call Me By Your Name nu e un film al instinctelor gregare, ci, mai degrabă, cronica acelei iubiri unice pe care fiecare a întâlnit-o, care aparţinând tinereţii are şi toată forţa elanurilor sexuale nedisimulate, şi toată dorinţa de a experimenta extrem, şi toată frumuseţea ingenuă a împărtăşirii totale, dar şi zbaterea dureroasă până în prăsele a finalului amar. Call Me By Your Name e un film sincer, care te atrage nu prin nuditate şi sex, ci prin acuitatea trăirii, prin abandonul în interiorul aceleiaşi iubiri, prin intensitatea cu care şi sentimentul –dar şi dispariţia sunt parte a unui proces de descoperire si integrare a unei identităţi. Iar felul în care ea este asumată de fiecare dintre protagonişti este în concordanţă cu vârsta, experienţa de viaţă şi sensibilitatea şi curajul fiecăruia.
Filmul este o poveste de iubire frumoasă, care are toate tribulaţiile vârstei unuia dintre parteneri- care este adolescent- şi toate reticenţele celuilalt- un bărbat matur. Şi în vreme ce primul este într-o perioadă a căutărilor şi experimentează tot ce poate, celălalt ştie clar ce vrea, dar iniţial nu se asumă pâna la capăt, căci povestea se întâmplă in the early 80’s, pe când homosexualitatea era o problemă aproape insurmontabilă pentru un tânăr care voia să facă o carieră universitară.
Iar Armie Hammer – cu alura lui sportivă şi aerul de actor din alte timpuri- e perfect în acest rol, el reconfirmându-şi talentul şi faptul că, de pe la J. Edgar (2011) al lui Clint Eastwood încoace, este în continuă creştere artistică, extraordinara lui versatilitate recomandându-l aproape pentru orice rol. Anul acesta aşteptăm să îl vedem în drama biografică On The Basis of SEX, regizată de Mimi Leder (cea care în 2000 ne dăruia minunatul Pay It Forward) – în care îi va avea parteneri pe Felicity Jones, Justin Theroux şi Cathy Bates.
Revelaţia filmului este însă Timothée Chalamet, pe care l-am vazut în Interstellar şi în Lady Bird, iar acum este minunat în rolul Elio, şi are o chimie devastatoare cu Armie. Personajul Elio ne înduioşează total cu stilul şi ingenuitatea lui, e dulce şi delicat, timid cu un touch de agresivitate pe care i-o dă un self esteem bine precizat, avid de experienţe şi iubire ca orice adolescent şi predestinat aproape unei dezamăgiri cuprinse apriori în povestea asta.
Şi deşi accentele dramatice sunt clare, filmul acordă şanse, dialogul fabulos din final- în care tatal lui Elio face o confesiune şocantă- lăsând să se înţeleagă faptul că se poate supravieţui unei asemenea pierderi a iubirii, iar fericirea are multiple faţete şi chipuri, aşa că e abordabilă. Experienţele ieşite din banal merită tezaurizate iar faptul de a le fi avut- e priceless. Finalul pe care îl alege regizorul/ scenarist Luca Guadagnino devine bulversant, căci familia lui Elio pare una perfectă- şi chiar şi este- cu acest amendament care nu dinamitează echilibrul şi armonia conjugală a cuplului. Iar predilecţia lui Guadagnino pentru poveşti de iubire imposibile este evidentă ( un alt exemplu fiind A Bigger Splash sau Io Sono L’amore, amândouă cu Tilda Swinton- actriţa lui fetiş), regizorul găsind în tipul acesta de scenariu un teren excelent pentru potenţialul şi sensibilitatea lui creatoare.
Cu patru nominalizări la Oscar- inclusiv pt cel mai bun film si rol principal pt tanarul Timothée Chalamet si secundar pt Armie Hammer– acest film are şanse să ne rămână în suflet şi să ne bucure deopotrivă la revizionare, aşa cum o fac toate peliculele sensibile, cu poveşti impresionante şi cu imagini memorabile.
Excepţional cinematografiat, Call Me By Your Name n-ar trebui să exalte spiritele în alt mod decât ar face-o un film minunat despre o poveste de iubire irepetabilă şi intensă – felul grosolan în care au ales unii să boicoteze peliculele cu tematica LGBT la noi, fiind încă un exemplu al suficienţei, prejudecăţilor, prostiei şi răutăţii gregare. Aşa că va mai trece mult până când unii să înţeleagă că între realitate şi ficţiune e o diferenţă, şi mai ales că fiecare om are dreptul să aleagă ce face cu propria lui viaţă, cum s-o trăiască şi cu cine.
Regia: Luca Guadagnino
Scenariul: Luca Guadagnino
Cu: Armie Hammer, Timothée Chalamet, Michael Stuhlbarg, Amira Casar
Distribuit in Romania de InterComFilm
Radiotopic 