Posts Tagged ‘InterComFilm’


Să adaptezi un joc video pentru marele ecran nu e tocmai floare la ureche. Mai ales când protagonistul nu este vreun comando uns cu toate alifiile, capabil să decimeze o hoardă de zombi cu o mitralieră într-o mână și cu o grenadă între dinți. Dimpotrivă.

Citește mai mult: Resident Evil: S-a dus dracului coletul!

Personajul Bryan este un băiat cât se poate de normal, un curier medical, care are o geantă de dus din punctul A în punctul B și, în principiu, cam asta ar trebui să fie întreaga lui problemă. Numai că punctul B se află în universul Resident Evil, unde lucrurile au prostul obicei de a lua o turnură catastrofală exact când crezi că ai o zi banală la serviciu.

Bryan nu știe să încarce o armă. Nu știe să lupte. Se sperie, țipă, înjură, se enervează și, în general, reacționează la monștri cam cum ar reacționa orice om normal pus în situația de a vedea unul venind spre el. Adică foarte puțin eroic și foarte mult omenește.Și tocmai aici începe distracția.

Noul Resident Evil, scris, regizat și produs de Zach Cregger, are o calitate din ce în ce mai rară într-un blockbuster horror: pare că realizatorii s-au distrat făcându-l. Și nu doar că s-au distrat, ci au lăsat distracția să contamineze pelicula — în sensul bun al cuvântului, ceea ce, în universul Resident Evil, este o formulare cu potențial letal.

Filmul este adesea foarte amuzant, dar niciodată în detrimentul groazei. Dimpotrivă: umorul face ca momentele horror să lovească și mai tare. Regizorul Zach Cregger înțelege un principiu simplu pe care multe filme contemporane par să-l fi uitat: dacă personajul nu este invulnerabil, pericolul devine interesant.

Iar Bryan este exact opusul supereroului.Când ceilalți ar scoate pistolul, el probabil ar căuta instrucțiunile. Când protagonistul tradițional ar spune „Stați în spatele meu!”, Bryan ar avea toate șansele să întrebe dacă nu există, totuși, o ieșire secundară. Și când ceva monstruos îi sare în față, nu adoptă o poziție de luptă spectaculoasă, ci reacția firească a omului care tocmai a constatat că realitatea a luat-o razna.

Actorul Austin Abrams exploatează excelent această vulnerabilitate. O mare parte din film îl obligă să privească lucruri absolut halucinante, iar reacțiile lui devin aproape un comentariu paralel la ceea ce vedem pe ecran. Este spectatorul nostru din interiorul filmului: omul care se uită la coșmar și, asemenea nouă, se întreabă probabil cine naiba a considerat că ar fi o idee bună să continue.

În adaptările Resident Evil de până acum, accentul cădea frecvent pe personaje competente, cool, pregătite să anihileze orice creatură care le iese în cale. Cregger schimbă radical perspectiva. În loc să ne ofere satisfacția de a vedea un profesionist făcându-și meseria, ne pune alături de un amator care încearcă pur și simplu să supraviețuiască.

Și, paradoxal, tocmai de aici rezultă adrenalina.Pentru că atunci când eroul nu știe ce face, nici spectatorul nu mai poate presupune că știe. Fiecare ușă poate ascunde ceva. Fiecare zgomot poate anunța o nenorocire. Iar fiecare armă care apare pe ecran vine cu întrebarea esențială: oare omul ăsta știe s-o folosească?

Cregger își construiește filmul mai degrabă ca pe un montagne russe decât ca pe o narațiune horror convențională. Povestea este suficient de simplă pentru a-i permite să se joace. Virusul se răspândește, haosul crește, iar Bryan înaintează printr-o lume care pare să se dezintegreze cu fiecare minut.Nu intriga sofisticată este principala atracție, ci ceea ce face regizorul cu ea.

Cregger își asumă fără rezerve moștenirea horror-ului SF: The Thing, Alien, The Fly și, pe alocuri, chiar eficiența de acțiune a unui Die Hard. Nu este vorba despre simple trimiteri decorative, ci despre o înțelegere vizibilă a mecanismelor genului: tensiune, corporalitate, grotesc, claustrofobie, surpriză și, mai ales, plăcerea de a pune personajul în situații din ce în ce mai imposibile.

Rezultatul este o combinație destul de rară: filmul poate fi simultan stupid de amuzant și serios de înfricoșător.

Și aici este unul dintre marile merite ale lui Cregger: nu îi este rușine nici de una, nici de cealaltă.

Nu încearcă să transforme Resident Evil într-o dramă solemnă despre condiția umană, dar nici nu îl reduce la o paradă de zombi și membre smulse. Spectacolul rămâne spectacol, însă personajele au suficientă umanitate încât să ne pese ce li se întâmplă.

Mai mult, filmul emană o bucurie aproape contagioasă. Este senzația pe care o ai când vezi un cineast care a primit acces la o cutie uriașă cu jucării și, în loc să aleagă una singură, le varsă pe toate pe podea.

Este un film care pare permanent la un pas de a deraia — dar tocmai această impresie de libertate îi dă energie.

Cregger nu se comportă ca un regizor care trebuie să demonstreze că este serios. Se comportă ca unul care știe foarte bine ce-i place. Iar această siguranță se vede în felul în care combină horror-ul, acțiunea, grotescul și comedia fără să lase niciunul dintre ingrediente să înghită complet restul.

În fond, noul Resident Evil funcționează pentru că înțelege ceva fundamental despre jocurile video: nu trebuie neapărat să copiezi mecanic jocul ca să-i păstrezi spiritul.

Trebuie să păstrezi senzația de pericol, de explorare, de surpriză și de „ce dracu’ mai urmează acum?”.

Iar Cregger exact asta face.În loc să ne ofere un alt erou indestructibil care intră într-o încăpere și rezolvă problema, ne oferă un om obișnuit care intră într-un coșmar și încearcă să nu moară. Diferența pare mică. De fapt, este esențială.

Pentru că Resident Evil devine astfel nu doar o galerie de monștri, ci și o comedie involuntară a supraviețuirii: omul contra virusului, omul contra creaturilor, omul contra propriilor limite și, probabil cel mai important, omul contra ideii complet neinspirate de a mai continua să înainteze atunci când toate instinctele îi urlă să fugă.

Filmul își păstrează până la final apetitul pentru risc. Iar ultimele minute confirmă că Cregger nu este interesat să închidă totul frumos, cu fundiță și certificat de bună purtare. Preferă să lase publicul cu gura căscată.Și foarte bine face.

Resident Evil este, în cele din urmă, un spectacol horror care nu uită să se distreze. Un film zgomotos, grotesc, surprinzător, uneori absurd și, culmea, tocmai de aceea foarte viu.

Iar dacă aceasta este direcția în care franciza vrea să meargă, atunci poate că, după atâția ani de zombi, mutanți și experimente genetice, Resident Evil a descoperit în sfârșit arma secretă: un erou care seamănă mai mult cu spectatorul decât cu un soldat.


Există o veste bună și una proastă despre Insidious: Out of the Further, partea a șasea din franciza care a demonstrat că, în cinematografie, și viața de apoi poate avea program de lucru în ture.

Vestea bună este că, în sfârșit, familia Lambert a fost lăsată în pace. După cinci filme în care membrii ei au fost băgați în toate găurile metafizice disponibile, era timpul să li se acorde măcar o pauză. Să-și vadă omul de familie, de sănătate, copiii de școală, iar spiritele de treaba lor.

Vestea proastă este că Insidious fără familia Lambert e tot Insidious. Adică avem din nou o familie nevinovată, un copil speriat, niște adulți care n-au auzit în viața lor de regula elementară „dacă vezi ceva inexplicabil în casă, te muți”, plus Further, acea versiune de iad imobiliar în care decorul pare conceput de un arhitect care a avut o copilărie foarte nefericită.

Citește mai mult: Insidious: Out of the Further – O franciză care refuză să moară

De data asta, victima este Gemma (Amelia Eve), mamă singură și dentistă, ceea ce îi oferă filmului o oportunitate excelentă de a demonstra că medicina dentară poate fi infinit mai horror decât orice demon cu fața arsă.

Gemma are o fiică, Maya, și, evident, un trecut familial suficient de traumatizant încât să poată alimenta încă două continuări și un serial de streaming. Mama ei a murit în împrejurări atroce, iar copilăria ei a lăsat în urmă nu doar amintiri neplăcute, ci și capacitatea de a pătrunde în Further.

Pentru că, în universul Insidious, să vezi morții nu este suficient. Trebuie să existe și specializări.

Gemma este un „Curier”, adică poate transporta lucruri din Further în lumea reală. Un fel de DHL interdimensional, numai că în loc de colete cu livrare în 24 de ore primești demoni, traume și probabil ceva cu miros de putrefacție.

Talentul ei îl interesează pe Cyrus (Sam Spruell), liderul unui cult spectral care, asemenea tuturor liderilor de cult, nu este niciodată mulțumit cu statutul său actual. El vrea să evadeze, iar pentru asta are nevoie de Gemma. În consecință, își trimite Acoliții – un trio de bătrâni cu înfățișare de oameni care au pierdut definitiv lupta cu viața, cu moartea și cu dermatologia – să se ocupe de problemă.

Jacob Chase, regizor și scenarist, știe meserie. A demonstrat încă din Come Play că știe să construiască tensiune și să exploateze eficient frica primară. Și aici se descurcă bine cu jump scare-ul, atât cu variantele sofisticate, cât și cu cele din categoria „dăm drumul la un sunet de o sută de decibeli și vedem cine mai are puls”.

Într-o secvență excelent construită, Gemma intră în fortul de perne al fiicei sale și descoperă că universul copilăriei a fost, cum altfel, confiscat de coșmar. Ceea ce era inițial un banal adăpost făcut din pături și perne devine un labirint interminabil, populat cu creaturi care demonstrează încă o dată că în Insidious orice spațiu domestic este doar un contract de închiriere temporară pentru un demon.

Apoi avem scena stomatologică.

Gemma îngrijește un pacient în vârstă, unul dintre Acoliți, iar omul pare să fi considerat igiena orală un concept opțional. Ceea ce urmează este probabil cea mai eficientă reclamă făcută vreodată cabinetelor dentare de la Marathon Man încoace.

După asemenea secvență, ieși din cinema cu două certitudini: una, că există lucruri mai rele decât moartea; două, că trebuie neapărat să-ți faci o programare la dentist.

Problema este că Out of the Further nu poate menține acest nivel și la un moment dat, filmul începe să explice.Și aici horrorul moare puțin.

Nu pentru că nu ar mai exista demoni, ci pentru că fiecare mitologie horror explicată în exces începe să semene cu prospectul unui medicament. Further nu mai este un spațiu misterios și amenințător, ci un sistem cu reguli, categorii, excepții și utilizare recomandată.

Iar când un personaj începe să-ți explice exact ce se întâmplă, cum funcționează lumea de dincolo și de ce eroul nostru are o anumită abilitate, ai senzația neplăcută că filmul a convocat un PowerPoint.

Dar din fericire, apare Elise Rainier.Lin Shaye, devenită între timp indispensabilă acestei francize, revine din lumea de dincolo cu aceeași naturalețe cu care alți actori revin pentru un cameo după ce au murit în primul episod.

Elise este, practic, angajatul ideal al serviciului de intervenții paranormale: moare, dar nu pleacă. Revine să explice, să lumineze drumul și să-i mai dea câte un șut metafizic câte unui demon care și-a uitat locul.

Când Gemma îi mulțumește după ce este salvată, Elise răspunde simplu: „Asta fac eu.”Și probabil asta va continua să facă până când cineva va decide că Insidious 14: Elise’s Further – The Final Further, This Time For Real este o idee bună.

Insidious nu mai este de mult o franciză care descoperă ceva. Este o franciză care își administrează propriul patrimoniu. Ce avem aici? Avem Ușa Roșie. Avem demonii cunoscuți. Avem Further. Avem trimiteri la filmele precedente. Avem apariții-surpriză. Avem reguli metafizice. Avem personaje care explică reguli metafizice. Avem personaje care mor și se întorc pentru că, în această lume, moartea este mai degrabă o perioadă sabatică.

Și avem, desigur, machiaje.Foarte multe machiaje. Atât de multe, încât după un anumit punct creaturile demonice nu mai par entități dintr-un purgatoriu interdimensional, ci participanți la Comic-Con în dimineața zilei de luni, după trei zile fără somn, șase cafele și o dezamăgire sentimentală.

Aici intervine și limita lui Out of the Further: filmul încă știe să sperie, dar începe să uite de ce.

Mai are câteva scene foarte bune. Mai are câteva sperieturi eficiente. Mai are acel sunet specific care îți spune că urmează să apară ceva în cadru și pe care cinematograful horror îl folosește de câte ori un scenarist nu mai are altă idee.

Dar, în rest, senzația este de rutină.Și nu există nimic mai periculos pentru un film horror decât rutina.Pentru că un demon poate fi înfricoșător. Un spirit poate fi înfricoșător. Un coridor întunecat poate fi înfricoșător.Dar nimic nu este mai înfricoșător decât sentimentul că ai mai văzut filmul.

Concluzie? Insidious: Out of the Further nu este un dezastru. Nici pe departe. Este competent, uneori inspirat și are câteva secvențe care își merită banii.

Doar că, după șase filme, Further începe să semene tot mai mult cu un cartier rezidențial în care ai locuit prea mult.Ai văzut toate casele.Știi toate străzile.

Știi că la colț apare demonul.Știi că se va auzi zgomotul.Știi că cineva va intra singur într-o cameră în care, logic, nici măcar poliția n-ar intra singură. Știi că Elise va apărea.

Și, mai ales, știi că după ce se termină filmul, Further nu se va termina.

Pentru că, la Hollywood, și lumea de apoi are nevoie de francize.


Există filme care încep cu o explozie și filme care încep cu o întrebare. „Project Hail Mary” – adaptarea romanului lui Andy Weir – face ceva mai subtil: începe cu o amnezie. Un bărbat deschide ochii într-un spațiu alb, steril, fără să știe cine este, unde se află sau de ce toți cei din jurul lui sunt morți. Când încearcă să se ridice, corpul îl trădează; când încearcă să gândească, memoria îi răspunde în fragmente. Iar când privește pe fereastră, descoperă că soarele nu este al nostru.

(mai mult…)

Există filme care nu încearcă să reinventeze roata, ci doar s-o facă să meargă perfect. Crime 101 este exact acest tip de exercițiu: un thriller polițist solid, elegant, fără isterii vizuale inutile, care știe foarte bine din ce tradiție vine și nu se jenează deloc de asta.

(mai mult…)

După 28 de Ani: Templul Oaselor e genul de film care nu mai vrea să te sperie – vrea să te judece. Și o face cu un zâmbet murdar, cu sânge pe mâini și cu muzică pop în fundal, exact cum trebuie, exact când nu te aștepți. Dacă primele filme din serie erau despre panică, fugă și colaps, acesta e despre ce faci după ce ai învățat să trăiești printre ruine. Spoiler: nu ieși prea bine.

Citește mai mult: Templul oaselor sau ce mai înseamnă să fii om

Nia DaCosta nu preia torța de la Danny Boyle ca pe o relicvă sacră, ci ca pe o bâtă cu cuie. Și o mânuiește cu o plăcere vizibilă. Templul Oaselor este cel mai obraznic, mai pervers și, paradoxal, mai ludic film din franciză. Un horror care râde – nu nervos, ci sardonic – de propriile sale excese, de spectator, de lume. Un film care știe că a trecut suficient timp încât apocalipsa să devină stil de viață.

Alex Garland, din nou la scenariu, mută elegant centrul de greutate: infectații sunt deja decor. Adevărata oroare e omul. Omul organizat. Omul ideologizat. Omul care a înțeles că sfârșitul lumii e o oportunitate de branding personal.

Aici intră în scenă Jimmies, una dintre cele mai scârboase și memorabile invenții ale cinemaului post-apocaliptic recent: o sectă satanică, kitsch și sadică, construită în jurul fantomei lui Jimmy Savile. Jack O’Connell, într-un rol de o energie dezechilibrată aproape erotică, îl joacă pe Sir Jimmy Crystal ca pe un amestec de guru de sală de fitness, stăpân de sclavi și prezentator TV ratat. Îmbrăcat în trening, cu apostoli blonzi ca niște extensii ale voinței sale, Crystal transformă un domeniu britanic într-un parc de distracții nihilist, unde caritatea e doar o altă formă de tortură cu aplauze. E grotesc, e excesiv, e uneori aproape de nesuportat – și exact asta e ideea. Infectații, pe lângă ei, par niște turiști rătăciți.

Și apoi, ca într-un contrapunct aproape metafizic, apare Ralph Fiennes.

Dacă filmul ar avea o inimă (una care încă bate, cumva), aceea este a doctorului Ian Kelson. Om de știință, șaman, nebun, DJ al apocalipsei. Un personaj care pare inventat într-un vis febril de Tarkovski trecut prin MTV-ul anilor ’80. Ascuns în Templul Oaselor – o catedrală construită din schelete umane, un monument funerar și umanist deopotrivă – Kelson nu refuză sfârșitul lumii. Îl orchestrează.

Fiennes e, pur și simplu, magnific. Un actor care știe că poate face orice și tocmai de aceea își permite să fie ridicol, tandru, terifiant. Îl vezi punând Duran Duran pentru un zombie Alpha dependent de morfină, cu aceeași seriozitate cu care Hamlet ținea un craniu în mână. Și apoi îl vezi dansând semi-gol, printre grămezi de oase, pe „The Number of the Beast” de la Iron Maiden, prefăcându-se a fi diavolul – și înțelegi că cinemaul încă mai poate produce momente de grație pură, imposibil de explicat, imposibil de uitat.

Unde am mai văzut asta? Desigur: Jack Nicholson, Jokerul din Batman (1989), dansând în muzeu pe Prince. Dar dacă Jokerul distrugea arta cu o bucurie infantilă, Kelson dansează pentru artă. Pentru memorie. Pentru ideea că umanitatea, chiar și făcută din oase, merită un altar.

Filmul e, în esență, despre două apocalipse. Una a spectacolului barbar, cealaltă a umanismului dus la extrem, până la nebunie. Între ele, DaCosta jonglează cu tonuri care n-ar trebui să funcționeze: horror visceral, satiră socială, umor negru, emoție autentică. Dar funcționează. Pentru că adevăratul virus, ni se spune clar, nu mai e Furia. Sunt ideologiile care cresc nestingherite în ruină.

Vizual, schimbarea e radicală și inspirată. Dacă Boyle filma nervos, ca un jurnalist de război cu telefonul în mână, DaCosta și directorul de imagine Sean Bobbitt aleg forța clasică a camerei ARRI Alexa 35, cu lentile anamorfice vintage. Imaginea nu mai fuge. Se uită. Contemplă. Lovește. E o frumusețe murdară, monumentală, care dă greutate fiecărei cruzimi și fiecărei tăceri.

Da, nu totul e perfect. Personajul Spike (Alfie Williams) e uneori înghițit de excesul grotesc, iar o secvență de tortură împinge metafora cruzimii umane până aproape de saturație. Dar sunt mici fisuri într-un film care pulsează de energie și curaj.

Când cele două lumi se întâlnesc, în final, la Templul Oaselor, explozia e cathartică. Publicul reacționează – nu doar cu șoc, ci cu bucurie. Cu aplauze. Cu acel sentiment rar că ai asistat la ceva.

Cu cameo-ul final (previzibil, dar eficient) care pregătește următorul capitol, Templul Oaselor nu e doar o continuare reușită. E o declarație de intenție. Dovada că această franciză nu doar supraviețuiește, ci se reinventează cu o plăcere aproape indecentă.

Este genul de film care îți amintește de ce mergi la cinema: să fii provocat, sedus, scandalizat și lăsat, la final, într-un întuneric comun, alături de ceilalți – infectați, supraviețuitori sau Jimmies.

Așteptăm continuarea!


Pe 19 septembrie 2025 se lansează pe marile ecrane din România „A Big, Bold, Beautiful Journey”, noul film cu Margot Robbie și Colin Farrell în rolurile principale. O fantezie romantică și introspectivă, cu accente de realism magic, lungmetrajul explorează teme profunde, precum etica memoriei și puterea de a ne confrunta și repara trecutul. Dacă ar exista o ușă magică spre momente cruciale din propria viață, oare ce am schimba? Vă invităm să aflăm împreună, într-o „călătorie însemnată, îndrăzneață, încântătoare”!

(mai mult…)

Darren Aronofsky, cineastul care ne-a impresionat cu filme precum Requiem for a Dream și Black Swan, revine de data aceasta cu o poveste ce pare, la prima vedere, să se abată de la traseul său obișnuit. Prins cu mâța-n sac (Caught Stealing), adaptare după romanul lui Charlie Huston, are toate ingredientele unui thriller polițist clasic – mafioți, trădări, lupte corp la corp și mușcături de pisică. Și totuși, filmul poartă amprenta autorului, aceeași semnătură vizuală și psihologică ce face din Aronofsky un regizor inconfundabil.

(mai mult…)

Pe lângă Tom Hardy, ultima parte a trilogiei Venom îi are în distribuție pe Chiwetel Ejiofor, Juno Temple, Rhys Ivans, Peggy Lou, Alanna Ubach, Cristo Fernández și Stephen Graham. Kelly Marcel, care a scris și produs primele două filme „Venom”, a regizat „Last Dance” și a scris scenariul, în timp ce Hardy a fost producătorul executiv și cel care a mai dezvolat, pe ici, pe colo, povestea.

Citește mai mult: Venom: Finalul unei prietenii neobișnuite, pe acorduri de Space Oddity (mai mult…)

De maine intra in cinematografe „Fly Me to the Moon” regizat de Greg Berlanti, o încântătoare comedie romantică ce reușește să îmbine o poveste clasică de dragoste cu elemente inovative și o distribuție interesanta: Scarlett Johansson, Channing Tatum, Ray Romano și Woody Harrelson…

(mai mult…)

Avandu-i în rolurile principale pe Scarlett Johansson și Channing Tatum, Fly Me to the Moon este o dramedie inspirata, acuta si stilata , pe fundalul mizelor mari de la NASA legate de istorica aselenizare americana. Adusa pentru a remedia imaginea publică a NASA, situatia devine incendiara cand experta in marketing Kelly Jones (Johansson) face ravagii in strategia de lansare a directorului Cole Davis (Tatum). Când președintele consideră misiunea prea importantă pentru a eșua, Jones este sfatuita să pună în scenă o aterizare falsă pe luna ca back-up, iar numărătoarea inversă începe cu adevărat …

Filmul va putea fi vazut pe ecranele din Romania din 12 iulie.

Regizat de: Greg Berlanti

Scenariu de: Rose Gilroy

Pe baza poveștii de: Bill Kirstein și Keenan Flynn

Produs de: Scarlett Johansson
Jonathan Lia
Keenan Flynn
Sarah Schechter

Producător executiv: Robert J. Dohrmann

Distribuție: Scarlett Johansson
Channing Tatum
Nick Dillenburg
Anna Garcia
Jim Rash
Noah Robbins
Colin Woodell
Christian Zuber
Donald Elise Watkins
cu Ray Romano
și Woody Harrelson

DISTRIBUITOR pt Romania InterComFilm