Şansa ca un sequell-ul să fie chiar mai reuşit decât filmul primordial este rară, dar trebuie să constat că în ultimii ani lucrul ăsta se întâmplă din ce în ce mai des, semn că toată lumea trage învăţăminte valabile din reacţia spectatorilor şi pe deasupra le mai şi valorifică.
Sincer, nu mă aşteptam ca filmul să fie într-atât de dinamic, de acaparator, de inovativ şi de special, cu atât mai puţin când este o urmare a celui din 2013 al lui Louis Leterrier, încât să ţină ştacheta la acelaşi nivel, dacă nu chiar, pe alocuri, să o ridice! Aşa că performanţa lui John M. Chu, este cu atât mai notabilă. De remarcat şi faptul că deşi are doar 36 de ani, californianul este deopotrivă producător, scenarist şi regizor, şi că mai are în portofoliu câteva filme care nu au trecut chiar neobservate: Step Up 2 şi cel în 3D, GI Joe: Retaliation, Jam and The Holograms şi toate cele trei LXD-uri, aşa că părea mai degrabă specializat pe muzicaluri şi dans. Oricum nu e simplu să iei din zbor un film de succes şi să livrezi o urmare care să te ţină în chingi, şi care să satisfacă pe deplin. Chapeau bas, mr Chu, aţi reuşit!
Michaela crede că:
Se pare că tot ce se atinge de magia celor doi fantastici se preface în blockbuster, aşa că acest hibrid ranforsat până în prăsele, cu personaje pe alese, ne propune o cavalcadă de întreprinderi de-ale lor, cu scopul premeditat de a ne cuceri. Iar publicul vine la Superman vs Batman deja divizat, căci protagoniştii au deja fanii lor care nu vor să-şi schimbe lesne preferinţele, cei nehotărâţi având încă o ocazie nesperată să aleagă o supereroină, Wonder Woman, dacă sunt într-atât de pricinoşi de nu le place nici unul dintre cei doi superputernici. Filmul este unul de acţiune-fantastic-SF, condus cu abilitate de către Zack Snyder, care şi-a făcut o intrare spectaculoasă în 2006 cu atât de discutatul 300- Eroii de la Termopile, pentru ca apoi să continue cu Legend of the Guardians patru ani mai târziu, şi Man of Steel în 2013. Acum manageriază cu fler o echipă de actori buni, cărora pare să le placă scenariul, şi mai ales faptul că evoluează într-un film al unei francize de mega succes.
Dincolo de lupta clasică dintre bine și rău, de personajele cunoscute, de extratereștrii obligatorii şi de o poveste de dragoste manifestă, filmul nu aduce nimic nou. Cu toate astea are puterea să coaguleze talentul actorilor, şi ne cucereşte cu un „je ne sais quoi” cuprins în ştiinţa detaliului, în dinamica scenelor, în energia pe care o dezlănţuie şi – până la urmă- prin felul în care două personaje simbolice colosale îşi împart scenariul. Şi, slavă Domnului, că Lois Lane nu este iar vreo urâtă şi vreo strâmbă, ca să dăm în nebunie gândindu-ne cum de-a ales-o tocmai pe ea neasemuitul Superman! Dar, nu-i aşa, sufletul este cel care contează, iar de data asta şi frumuseţea delicată a lui Amy Adams, până mai ieri prinţesă minunată prin musicaluri, dedată la roluri majore de pe la Man of Steel, Big Eyes, Her şi American Hustle încoace. Şi pentru că eram la capitolul personaje şi actori, le-am revăzut cu bucurie pe Holy Hunter- într-un rol mult prea mic pentru marele ei talent, şi pe Diane Lane, întotdeauna minunată indiferent de ce ar juca. Jeremy Irons şi Laurence Fishbourne n-au nici ei mare lucru de făcut în film, dacă luăm în calcul potenţialul lor de excepţie, dar cu cât mai multe nume mari pe generic, cu atât mai aprig şi interesul publicului plătitor! Revelaţia acestui film este la capitolul frumuseţe şi prospeţime, Gal Gadot, care a prins biletul câştigător în 2009 cu Fast & Furious şi de atunci bifează cel puţin un film pe an, şi care aici o întruchipează pe Wonder Woman, pentru ca dacă ar mai fi vreun nehotărât în alegerea personajului fantastic preferat printre specatori, să nu-l scape din gheare filmul nici pe ăsta! În ceea ce priveşte capitolul joc, Jessie Eisenberg pare să fie suflul de aer proaspăt, deşi el este veşnic în rolul adolescentului întârziat şi rebel, dar, recunosc, o face într-un fel doar al lui, cuceritor şi credibil, dându-ne un Lex Luthor diferit, carismatic şi …pe care, într-un mod paradoxal, poţi chiar să îl şi placi, dacă decodezi fragilitatea lui emoţională disimulată şi ţi se face milă!
De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Vă recomand cu căldură filmul, care, dincolo de toate are calitatea de a ne întoarce în vârsta care iubea supereroii şi trăia cu ei poveşti fabuloase, şi de a ne bucura sufletul cu care credeam/mai credem că întotdeauna binele învinge răul!
Marcel considera că:
Nu am înţeles de ce ar trebui să se bată Superman cu Batman! De ce să fie în tabere diferite? De ce să nu se concentreze împreună pe eliminarea extratereștrilor, în loc să se încontreze ca doi cocoși? Inițial m-am gândit că va fi un fel de Bruce Lee îl bate pe Van Damme, dar pe măsură ce vezi filmul ceața de pe ochi se risipește și pui cap la cap elementele ca într-un puzzle pentru copii între 6 și 12 ani!
Lui Snyder îi place prea mult să distrugă: în primul rând, el e ca un copil care face ravagii printre jucăriile lui favorite, atunci când se supără pe ele. Asta nu înseamnă că scenele de luptă, mai ales cea din final, nu sunt bine generate și executate, si asta mai ales pentru că suma alocată departamentului de efecte speciale a fost de peste o sută de milioane de dolari! Păi, cum să nu fie brici?
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
Coloana sonoră semnată Hans Zimmer este trambulina scenelor de luptă și sincronizată impecabil cu tunetele, fulgerele, exploziile, trântele greucenilor sau cu gazele de luptă.
Regie: Zack Snyder
Scenariu: Chris Terrio, David S. Goyer, Bob Kane, Bill Finger, Jerry Siegel, Joe Shuster
Muzica:
Cu: Ben Affleck, Henry Cavill, Amy Adams, Jesse Eisenberg, Diane Lane, Laurence Fishburne, Jeremy Irons, Holly Hunter, Gal Gadot
Drama danezului Joachim Trier, scriitor şi producător cu un nume pe care Lars von l-a făcut celebru, este primul film în engleză al regizorului, şi beneficiază de două nume mari ale breslei: Gabriel Byrne şi Isabelle Huppert, şi de altele afirmate, precum Jesse Eisenberg sau Amy Ryan.
Subiectul este la îndemână, l-am mai văzut de sute de ori în filme de calibre diferite: organizarea unei expoziţii omagiale după decesul unei fotografe celebre este momentul în care familia descoperă adevaruri nedevoalate până atunci referitoare la viaţa secretă şi moartea acesteia. Cei doi fii îşi cară propriile drame de neadaptaţi: cel mare (Jesse Eisenberg) nu reuşeşte să îşi asume statutul de soţ şi tată, cel mic nu are aparent nici voinţa şi nici puterea să se desprindă din durerea dispariţiei mamei. Tatăl, sugrumat şi el de drama personală, este singurul care încearcă să ţină familia laolaltă, dar incercările lui stângace de a stabili punţi de legătură cu cei doi copii sunt inconsistente şi sortite eşecului. (mai mult…)
Radiotopic 