Lumea lui Kusturica este una pestriţă, colorată şi belalie, mustind de viaţă, cu o muzică a ei- sălbatică şi sincopată ca o inima pulsând la vedere! Iar dacă ai intrat chiar şi numai o dată în ritmul ei, o vei face mereu, căci te ademeneşte într-un fel miraculos, aproape fără să poţi avea scăpare.
Ceea ce italienii numesc astăzi comedie, nu prea mai e doar de râs, ci ne lansează scenarii de poveşti cu miez dramatic, care ne fac să ne gândim la ele mult după ce se termină filmul. Dar nu este oare asta formula unui film adevărat care nu trece prin retină fără să lase nici o urmă? O astfel de peliculă este La Pazza Gioia a lui Paolo Virzi (co-scenarist alături de Francesca Archibugi) ce pare la prima vedere un alt film despre nebuni şi spitalele lor.
„Acul negru”, filmul regizorului Ivan Marinovici este o dramedie cu un dialog saltaret si pontos care face toti banii, reprezentand impreuna cu tipologiile sursa unui umor benign si savuros care te cucereste, si a fost anul trecut propunerea pentru Oscar a Muntenegrului.
Nu de multe ori am avut ocazia în ultima vreme să găsesc un film care să mă cucerească iremediabil de la prima vizionare, pe care să îl găsesc perfect din toate punctele de vedere, care să mă problematizeze și să îmi dea de gândit în măsura în care a reușit să o facă Perfetti Sconosciuti, pe un scenariu și în regia lui Paolo Genoveze, ce pare să aibă deopotrivă condei și baghetă!
Nu toate poveştile au un final fericit, dar ascultându-le atent, până la urmă descoperi că aparenţa nu are legătură cu esenţa şi ceea ce părea a fi un lucru rău, este –in mod paradoxal- o alegere potrivită. Aşa că “morala” acestei poveşti tulburătoare este explicită, iar catalanul J.A. Bayona ne conduce către descoperirea ei pas cu pas, ca într-un policier, adăugând filmului încă şi încă un strat de înţelesuri.
Cu titlul ăsta te-ai aştepta să vezi un film cu un mesaj motivaţional, care să îţi mai servească încă un exemplu de cum să îţi trăieşti viaţa şi să înfrunţi tot ce ea îţi oferă. Dar dacă te grăbeşti să-l vâri pe Gore Verbinski în tiparul ăsta, ai ratat din start înţelesurile, pe care el şi numai el le deţine pe de-a-ntregul, şi ni le serveşte şi nouă într-o peliculă ce dă citate permanent din toată filmografia de gen.
Aseară CBS a transmis cea de a 39-a ediție a galei Kennedy Center Honors, înregistrată pe 4 decembrie 2016 și ai cărei premiați au fost anunțați încă de la începutul anului. A fost ultima ceremonie pentru Barack Obama ca președinte în funcție, iar recepția de la Casa Albă a fost presărată de glume din partea primului om al Planetei. Seara a avut loc festivitatea din clădirea Kennedy Center, acolo unde în restul anului poți asista la concerte gratuite cu diverse teme și poți ieși pe terasa de unde se vede râul Potomac. Vedeta de televiziune şi comedianul Stephen Colbert (The Late Show with Stephen Colbert) a fost gazdă, iar una dintre glumele lansate chiar în deschidere a sunat așa: ”Cred că suntem toți de acord că am avut la Casa Albă o persoană inteligentă, plină de pasiune și demnă” (lumea ovaționează și președintele se ridică în picioare), la care Colbert adaugă: Sir, nu știu de ce v-ați ridicat, pentru că eu mă refeream la Michelle”. (mai mult…)
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! (mai mult…)
Când vă spuneam că iarna aceasta se poartă SF-ul, mă gândeam şi la această aventură cu efecte CGI spectaculoase, pe care ne-o propune norvegianul Morten Tyldum, cel care ne regala acum doi ani cu excepţionalul The Imitation Game – cu o nominalizare la Oscar şi alta la Bafta. De această dată el alege să pună în operă scenariul lui Jon Spaihts, cel ce pare să fi dat o veritabilă lovitură de imaginaţie anul acesta, de vreme ce a scris şi Doctor Strange, un film ofertant din multe puncte de vedere. Cât despre Passengers, el ni se dezvăluie treptat, căci pe măsură ce îl vezi, se adânceşte în sensuri şi pune pe tapet dileme morale şi alegeri existenţiale fundamentale. (mai mult…)
Poți să spui orice despre Rogue One: că-ți place, că nu-ți place, că seamănă, că nu seamănă, că are coloană sonoră excelentă sau că este dezamăgitoare, dar nu poți spune că este la fel sau mai slab realizat ca episodul șapte, în primul rând pentru că e o altă poveste. E ca și cu votul din România: am ajuns să-l alegem pe cel (care credem că e) mai puțin corupt. Adică, răul cel mai mic! Așa și cu acest non episod; nu-l poți compara cu Star Wars: Episode IV : A New Hope, care a însemnat lovitură de baros pentru întreaga omenire cinefilă, dar poți în schimb să îi apreciezi părțile bune. Și are destule, pe care le voi aminti fără să vă stric plăcerea de a merge la cinematograf. (mai mult…)
Radiotopic 