Aproape n-aş şti să spun care este elementul principal care te ţine captiv la filmul acesta: povestea adevărată despre limitele interioare şi cele ale unui sistem, imaginile fabuloase, pasiunea unor oameni care au făcut istorie în cursele automobilistice, ritmul/sunetul trepidant al filmului care te „băga în scaun” ca şi când ai fi şi tu pe pista sau mereu magnifica înfruntare dintre aparenţă şi esenţă, valoarea autentică şi cea fabricată.
Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei. Soluţia cinematogtafică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! (mai mult…)
De ce să mai mergi la alt Bourne după atâtea “bornăieli” (trei cu Matt Damon și unul cu Jeremy Renner)? Merită să îl mai vezi pe Matt cum vrea să spulbere dezamăgirile provocate de Jeremy (care nu are nici o vină!) într-un parteneriat profitabil cu Paul Greengrass, care revine după două încercări regizorale foarte reușite? Răspuns sincer: DA!
Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, filmul acesta ar fi trebuit să fie lansat pe 4 iulie, într-atât de american în esenţa lui este, de infuzat cu toate valorile pe care acest popor –relativ tânăr- a ştiut nu doar să le promoveze, dar să se şi sprijine în susţinerea identităţii proprii. Filmul, deşi are un regizor ilustru, nu se ridică la nivelul altor producţii semnate Ridley Scott, dar nici nu alunecă pe panta facilităţii. Numai că subiectul este puţin schematic (mă rog, e o ecranizare, aşa că ar putea da vina pe autorul cărţii, Andy Weir!) şi îi lipseşte imaginea fascinantă a lui Cuaron din Gravity, sau plot-ul alambicat şi spectaculos din Interstellar. Dar ne place, fără îndoială, nu doar pentru că îl vedem pe Matt Damon într-un rol care ar fi putut fi un Cast Away pe Marte, dacă n-ar fi avut inserturile cu strădaniile terestre ale celor de la NASA. Şi sincer, oricât îmi place mie Matt, trebuie să recunoaşteţi că Tom Hanks este pe un alt palier al măiestriei actoriceşti. (mai mult…)
Fiecare film are steaua lui , dupa cum si oamenii au o soarta! Asa ca imi doresc din tot sufletul sa nu polarizeze atentia criticii cine stie ce productie, ca sa ii sufle lui Christopher Nolan Oscarul de sub nas! Caci-indubitabil- Interstellar este un film de Oscar: scenariul care are aproape 3 ore este atat de bine construit si dozat, incat te tine captiv in poveste si reuseste sa te faca sa fii prezent la modul participativ pana la ultimul cadru, finalul nefiind unul siropos, si nici previzibil.
Radiotopic 