Aproape n-aş şti să spun care este elementul principal care te ţine captiv la filmul acesta: povestea adevărată despre limitele interioare şi cele ale unui sistem, imaginile fabuloase, pasiunea unor oameni care au făcut istorie în cursele automobilistice, ritmul/sunetul trepidant al filmului care te „băga în scaun” ca şi când ai fi şi tu pe pista sau mereu magnifica înfruntare dintre aparenţă şi esenţă, valoarea autentică şi cea fabricată.
Nici nu mă îndoiam că Damien Chazelle va excela cu această nouă creaţie a lui, căci el îşi lăsa la vedere potenţialul încă de la Whiplash, trecând apoi prin La La Land, două filme care l-au adus în lumina reflectoarelor, căci au contorizat Oscaruri duium, plus sumedenie de alte premii importante.
Fără nici o urmă de cosmetizare, Loving Pablo este atât de frust şi de feroce cum însăşi lumea traficanţilor de droguri este, celebrul cartel Medellin deţinând supremaţia prin felul brutal şi primitiv în care îşi tranșa problemele- de la lupte şi rivalităţi interne, la parteneriate de circumstanţă. Iar felul în care Pablo Escobar reacţiona este aproape ireal, zâmbetul ascunzând de multe ori o cruzime greu de imaginat. Şi totuşi în sufletul acestui mafiot de temut încăpea şi iubirea, căci familia rămâne pe primul loc orice ar fi şi oricât de multe ar fi fost derapajele traversate.
Radiotopic 