Ca orice film care porneşte de la o scriere a lui Stephen King, IT – Chapter Two are darul să te bage în sperieţi, deşi ai zice că tuşa de fantastic mai voalează puţin partea de horror, aducând filmul spre poveste. Teoretic! La faţa locului (adică în cinematograf) lucrurile se schimbă însă şi eşti ancorat de o istorie sinistră nu atât prin atributele ei aflate la vedere, cât prin substratul psihologic adânc ce îţi dă alarme.
Cred că deja e un trend prin lumea făcătoare de bani de la Hollywood să prinzi povestea şi s-o scuturi ca să ajungi înaintea începutului chiar, aşa că prequell-urile par mai băgate în seamă pe masură ce originalitatea este abandonată în favoarea unui drum deja deschis de un film care a avut succes. Aşa că Cedric-Nicholas Troyan, care la Snow White and The Huntsman (2012) s-a ocupat de efecte speciale nu de regie, face acum un pas către upgradarea profesională şi preia frâiele acestei producţii care este puţin de acţiune, puţin de dragoste, puţin fantastică şi puţin dramă, într-un cuvânt o poveste.
Şi ştiti cu toţii că iubesc poveştile, că mă identific cu energia lor specială şi cu dinamica personajelor care – inevitabil- sunt împărţite în „răi” şi „buni’, aşa că o să recomand întotdeauna un film aparţinând acestui gen. Pe de altă parte nu pot să nu sesizez faptul că scenariul suferă pe alocuri de inconsistenţă şi este mult prea previzibil. Dar nu cumva apartenenţa la tărâmul acesta magic ne livreaza totul deja tag-uit, aşa că doar o imaginaţie de geniu poate inova şi crea noul, spectaculosul, ceva în stare să ne uimească în mod absolut?! Orice ar fi însă, personal prefer să vizionez o astfel de producţie (cu toate sincopele ei) decât să mă încarc negativ la un film plin de violenţă sau absurd.
Este clarissim pentru oricine că regizorul a mizat la maximum pe doua atuu-ri pe care le-a aruncat în „joc” într-un mod curajos: distribuţia şi efectele speciale.Cea dintâi, ni-i readuce pe Charlize Theron şi pe Chris Hemsworth din precedentul film, şi ne bucură prin prezenţa Jessicai Chastain şi a lui Emily Blunt, nou cooptate în a da viaţă- prima războinicei Sara, iar cea de-a doua reginei Freya. În rest avem licenţe explicite de prin alte producţii celebre, aşa că atmosfera, personajele şi chiar situaţiile ne provoacă un deja vu cu Cronicile din Narnia, Lord of the Rings, Crăiasa Zăpezii, Harry Potter,Twilight iar lista poate continua. Al doilea atu este reprezentat de efectele speciale, capitol la care dl Troyan se pricepe, aşa că basmul devine fantastic şi capată mult mai multe valenţe cu ajutorul CGI şi a tehnicii 3D.
Cât despre personaje, ele sunt un fel de adunare generală la care au fost convocate cu duiumul, aşa că avem şi Regina rea- megalomaniacă, crudă şi egotică- şi Craiasa Zăpezii- transformată în insensibilă prin pierderea iubirii- şi troli dar şi pitici (doar 4!), şi un vânător – căruia pe la noi i se mai zice şi Făt-Frumos- şi o Cosânzeană- care însă e războinică şi roşcată nu bălaie- şi o oglindă magică manipulatoare, care aici este nu doar un instrument, ci şi un receptacul al răului, de apariţia-dispariţia căreia legându-se partea suculentă a complotului.
Esenţa acestui basm rămâne însă povestea de iubire cu o luptă intrinsecă şi felul în care –nu-i aşa – ea învinge totul şi restabileşte echilibrul Universului. Filmul se termină, ca orice basm, cu un happyend, ceea ce este îmbucurător, căci şi rezoluţia asta optimistă a cam început să fie sabotată în multe scenarii.
Jocul actorilor este în conformitate cu nivelul de măiestrie artistică al fiecăruia, dar şi cu partiturile care nu toate sunt egale valoric, impresia generală fiind că niciunul dintre protagonişti nu a avut vreo dificultate cu privire la personajul pe care îl interpretează, filmul nevenind cu roluri substanţiale care să aducă beneficii de imagine, să conteze pentru vreun premiu sau să fie de CV. Şi cu toate neajunsurile, filmul merită cu siguranţă văzut, mai ales dacă o faci ca o alternativă la tot ce ne asaltează acum în cinematografie cu violenţă, cu iminenţa unor cataclisme, cu războaie intergalactice sau cu extincţia omenirii.
Aşa că vă invit să intraţi în poveste- unde e o minune pentru fiecare – şi să vă dedaţi la bucuria curată a celui care vede şi apreciază ceea ce e frumos şi bun, lăsând la o parte răul şi urâtul, pentru că – zău! – asta face bine şi la tonus şi la estetica vieţii!
Aşteptam filmul acesta convinsă fiind că nu are cum să nu mă uimească un Guillermo del Toro, şi m-a uimit. Pelicula – deşi este un horroruţ- adică nu tocmai genul meu predilect, este frumos construită, poate puţin superfluuă ca script- puţin prea previzibil. Magician al supranaturalului, Guillermo reconfirmă însă faptul că e un cineast cu o viziune globală, calibrând perfect miraculosul cu macabrul, imaginea cu scenografia de excepţie, fiorul şi scenele sângeroase cu izbăvirea prin iubire. Şi chiar dacă la prima vedere scriptul nu ne ia cu asalt, construcţia în sine a peliculei este cea care ne vrăjeşte şi ne lăsăm conduşi în poveste şi de sugestia narativă, dar mai ales de detaliile înşirate genial, care ne poartă pas cu pas către finalul- previzibil . Filmul este un alt pretext pentru o istorioară puţin macabră şi puţin metafizică, pusă în scenă cu mijloace stilistice ce poartă fără dubiu amprenta lui del Toro. (mai mult…)
Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, filmul acesta ar fi trebuit să fie lansat pe 4 iulie, într-atât de american în esenţa lui este, de infuzat cu toate valorile pe care acest popor –relativ tânăr- a ştiut nu doar să le promoveze, dar să se şi sprijine în susţinerea identităţii proprii. Filmul, deşi are un regizor ilustru, nu se ridică la nivelul altor producţii semnate Ridley Scott, dar nici nu alunecă pe panta facilităţii. Numai că subiectul este puţin schematic (mă rog, e o ecranizare, aşa că ar putea da vina pe autorul cărţii, Andy Weir!) şi îi lipseşte imaginea fascinantă a lui Cuaron din Gravity, sau plot-ul alambicat şi spectaculos din Interstellar. Dar ne place, fără îndoială, nu doar pentru că îl vedem pe Matt Damon într-un rol care ar fi putut fi un Cast Away pe Marte, dacă n-ar fi avut inserturile cu strădaniile terestre ale celor de la NASA. Şi sincer, oricât îmi place mie Matt, trebuie să recunoaşteţi că Tom Hanks este pe un alt palier al măiestriei actoriceşti. (mai mult…)
În 1999 Mike Figghis ne propunea o versiune a piesei lui Strindberg având-o pe Safrron Burrows în rolul domnișoarei de viță nobilă care are o aventură cu valetul tatălui ei, eroina imaginată având o mândrie și o răutate – cuceritoare însă.
Liv Ullmann vine cu o Miss Julie ceva mai fragilă, predispusă parcă la a deveni o victimă sigură, dar care nu scapă nici o ocazie de a încerca să-și exercite privilegiul de stăpână, de a provoca și a se implica într-un joc hazardat cu John – versatul și stilatul servitor care devine obiectul interesului ei dupa logodna eșuată. Julie – interpretată cuceritor de către Jessica Chastain, se departează însă de personajul lui Strindberg- mult mai puternic și curajos, dându-ne impresia că este ghidată de un soi de masochism pe care însă nu îl poate controla. (mai mult…)
Fiecare film are steaua lui , dupa cum si oamenii au o soarta! Asa ca imi doresc din tot sufletul sa nu polarizeze atentia criticii cine stie ce productie, ca sa ii sufle lui Christopher Nolan Oscarul de sub nas! Caci-indubitabil- Interstellar este un film de Oscar: scenariul care are aproape 3 ore este atat de bine construit si dozat, incat te tine captiv in poveste si reuseste sa te faca sa fii prezent la modul participativ pana la ultimul cadru, finalul nefiind unul siropos, si nici previzibil.
Radiotopic 