Cele mai eficiente thrillere sapă adânc în temerile noastre profunde și primare. Cele mai inteligente, nu se opresc aici: ne înfioară, dar ne și pun pe gânduri, dezgropând straturi nebănuite ale naturii umane. Little Joe (Micul Joe) este acea specie rară de film fantastic – cu inflexiuni SF și horror – ce prinde și la publicul de gen și la cei ce doresc cinema de autor, cu ambiții. Faptul că este și una dintre cele mai stilizate pelicule ale momentului, o transformă într-o vizionare obligatorie pentru amatorii de frisoane inteligente și de valuri de plăcere vizuală. Little Joe (Micul Joe intră în cinematografe pe 6 martie, distribuit de Voodoo Films.
Când apărea primul Maleficent în 2014, regizat de Robert Stromberg aflat la debut, povestea ne devoala drept rădăcină a răului, felul în care oamenii îi rănesc, îi înşeală şi îi desconsideră pe cei care nu sunt ca ei, uneori pentru avantaje personale şi în pofida unei relaţii de prietenie- care se dovedea unilaterale. Şi atunci o absolveam pe zâna protectoare a regatului fantastic Moors şi îi redescopeream farmecul, forţa şi personalitatea dominantă, toate transformate de iubirea adevărată care transcende totul.
E normal să îţi doreşti miraculosul în viaţă , după cum e la fel de normal să nu ştii unde să îl găseşti! Dar dacă vei merge să vezi Fantastic Beasts, ai o şansă să înţelegi că totul e în poveste! Aşa că e de ajuns să îngădui magiei să intre în viaţa ta, să crezi că dincolo de realitatea anodină există şi altceva, o lume fantastică în care operează –paradoxal- cam aceleaşi legi! Aşa că prietenia, dragostea, loialitatea reprezintă aceleaşi valori şi în această dimensiune a fabulosului. Fantastic Beasts este –fără îndoială- o creaţie uimitoare, un film care te urmăreşte după vizionare şi al cărui reverb se face simţit cu şi mai mare acuitate la o revizionare, căci filmele de suflet trebuie şi sunt neapărat revăzute iar şi iar…
Cred că deja e un trend prin lumea făcătoare de bani de la Hollywood să prinzi povestea şi s-o scuturi ca să ajungi înaintea începutului chiar, aşa că prequell-urile par mai băgate în seamă pe masură ce originalitatea este abandonată în favoarea unui drum deja deschis de un film care a avut succes. Aşa că Cedric-Nicholas Troyan, care la Snow White and The Huntsman (2012) s-a ocupat de efecte speciale nu de regie, face acum un pas către upgradarea profesională şi preia frâiele acestei producţii care este puţin de acţiune, puţin de dragoste, puţin fantastică şi puţin dramă, într-un cuvânt o poveste.
Şi ştiti cu toţii că iubesc poveştile, că mă identific cu energia lor specială şi cu dinamica personajelor care – inevitabil- sunt împărţite în „răi” şi „buni’, aşa că o să recomand întotdeauna un film aparţinând acestui gen. Pe de altă parte nu pot să nu sesizez faptul că scenariul suferă pe alocuri de inconsistenţă şi este mult prea previzibil. Dar nu cumva apartenenţa la tărâmul acesta magic ne livreaza totul deja tag-uit, aşa că doar o imaginaţie de geniu poate inova şi crea noul, spectaculosul, ceva în stare să ne uimească în mod absolut?! Orice ar fi însă, personal prefer să vizionez o astfel de producţie (cu toate sincopele ei) decât să mă încarc negativ la un film plin de violenţă sau absurd.
Este clarissim pentru oricine că regizorul a mizat la maximum pe doua atuu-ri pe care le-a aruncat în „joc” într-un mod curajos: distribuţia şi efectele speciale.Cea dintâi, ni-i readuce pe Charlize Theron şi pe Chris Hemsworth din precedentul film, şi ne bucură prin prezenţa Jessicai Chastain şi a lui Emily Blunt, nou cooptate în a da viaţă- prima războinicei Sara, iar cea de-a doua reginei Freya. În rest avem licenţe explicite de prin alte producţii celebre, aşa că atmosfera, personajele şi chiar situaţiile ne provoacă un deja vu cu Cronicile din Narnia, Lord of the Rings, Crăiasa Zăpezii, Harry Potter,Twilight iar lista poate continua. Al doilea atu este reprezentat de efectele speciale, capitol la care dl Troyan se pricepe, aşa că basmul devine fantastic şi capată mult mai multe valenţe cu ajutorul CGI şi a tehnicii 3D.
Cât despre personaje, ele sunt un fel de adunare generală la care au fost convocate cu duiumul, aşa că avem şi Regina rea- megalomaniacă, crudă şi egotică- şi Craiasa Zăpezii- transformată în insensibilă prin pierderea iubirii- şi troli dar şi pitici (doar 4!), şi un vânător – căruia pe la noi i se mai zice şi Făt-Frumos- şi o Cosânzeană- care însă e războinică şi roşcată nu bălaie- şi o oglindă magică manipulatoare, care aici este nu doar un instrument, ci şi un receptacul al răului, de apariţia-dispariţia căreia legându-se partea suculentă a complotului.
Esenţa acestui basm rămâne însă povestea de iubire cu o luptă intrinsecă şi felul în care –nu-i aşa – ea învinge totul şi restabileşte echilibrul Universului. Filmul se termină, ca orice basm, cu un happyend, ceea ce este îmbucurător, căci şi rezoluţia asta optimistă a cam început să fie sabotată în multe scenarii.
Jocul actorilor este în conformitate cu nivelul de măiestrie artistică al fiecăruia, dar şi cu partiturile care nu toate sunt egale valoric, impresia generală fiind că niciunul dintre protagonişti nu a avut vreo dificultate cu privire la personajul pe care îl interpretează, filmul nevenind cu roluri substanţiale care să aducă beneficii de imagine, să conteze pentru vreun premiu sau să fie de CV. Şi cu toate neajunsurile, filmul merită cu siguranţă văzut, mai ales dacă o faci ca o alternativă la tot ce ne asaltează acum în cinematografie cu violenţă, cu iminenţa unor cataclisme, cu războaie intergalactice sau cu extincţia omenirii.
Aşa că vă invit să intraţi în poveste- unde e o minune pentru fiecare – şi să vă dedaţi la bucuria curată a celui care vede şi apreciază ceea ce e frumos şi bun, lăsând la o parte răul şi urâtul, pentru că – zău! – asta face bine şi la tonus şi la estetica vieţii!
Se apropie weekendul aşa că e momentul să ne facem planuri, iar acestea îi au întotdeauna în centrul lor pe cei mici, care trebuie distraţi, bucuraţi şi stimulaţi mai ales în vacanţele presărate haotic în anul şcolar astfel debalansat. Aşa că o opţiune bună e filmul cu oiţele şi lupul.
Subiectul nu e nou, dar e de fiecare dată proaspăt, căci fie că e vorba de albine, buburuze, troli, copii, iepuraşi sau căprioare, povestea este aceeaşi cu viaţa adevărată: trebuie să te uiti în tine ca să vezi cine eşti cu adevărat, iar atunci când în aventura asta a cunoaşterii ai alături prieteni, poţi să fii sigur că sunt unii adevăraţi pe care trebuie să îi păstrezi.
Aşa că această fantezie minunat colorată regizată de Maxim Volcov şi Andrey Galat ne introduce într-un tărâm magic, în care coabitează comunităţi de animale grupate în orăşele ce le calchiază şi structural şi organizaţional pe cele omeneşti, cu deosebire că fabula noastră se petrece într-un timp ideal care acordă tuturor aceleaşi şanse şi în care trădarea, nemernicia, slugărnicia şi egoul supradimensionat sunt doar accidente singulare care perturbă atmosfera idilică a muntelui cu pajişti de un verde smarald, care îi ocroteşte pe toţi.
Că răul este o prezenţă singulară –cu atât mai vizibilă- şi că oricât ar fi de manipulator şi planificat nu poate izbândi într-o mare de bine, devine o lecţie importantă, pe care –din pacate- nu doar cei mici ar trebui să o asimileze. Căci din ce în ce mai des vedem cum oamenii degenerează alergând după putere, şi uită care sunt de fapt adevăratele valori demne de tezaurizat. Aşa că povestea lui Grey- lupul devenit printr-o întorsătură de poveste, berbec- este un exemplu uşor de înţeles pentru cei mici, aventura lui iniţiatică fiind însă aceea a unui adult imatur care este nevoit să îşi descopere adevărata identitate. Şi nu spune nimeni că e uşor- nici în film, dar nici în viaţă- aşa că Grey experimentează sentimente şi trăiri care îl descumpănesc şi îl rănesc, dar îl şi orientează către devenirea şi asumarea lui. Parcursul îl pune în situaţii paradoxale cerându-i maximă flexibilitate a înţelegerii şi integrării, şi ajunge să înţeleagă că valorile morale se potrivesc oricărei comunităţi, că legile universale ale vieţii acţionează independent de persoane şi că o existenţă demnă şi armonioasă care se bazează pe înţelegere, respect şi iubire este tot ce trebuie pe pământ ca să putem vieţui frumos.
Şi sper din tot sufletul ca mesajul acesta generos şi accesibil să ajungă la copii, iar părinţii să depăşească stadiul de vizionare eminamente recreativă şi să vorbească puilor lor despre miezul de înţelepciune cuprins în poveste. Căci de când lumea, poveştile nu sunt doar „basme”, ci au tâlcuri adânci, sunt de multe ori ritualuri initiatice pe care – folclorul sau creatorii geniali- le dăruiesc cititorilor de toate vârstele.
Şi nu cred că ar trebui să îmi fie ruşine să mărturisesc că adevăratul sens al acestor „zise” înţelepte şi profunde mi s-a revelat pe de-a-ntregul abia târziu, când preocupată de discipline spirituale am început să citesc totul cu o altă înţelegere.
Vă recomand aşadar acest film frumos şi vesel, care aduce sumedenie de personaje iubibile dar şi tipologii, şi pe care copiii îl vor adora pentru culorile lui, pentru desene şi pentru atmosfera generală de bine universal, de magie, pe care această producţie o pune în sufletele de orice vârstă.
O animaţie amuzantă„Un lup printre oi” are premiera în cinematografele din ţară pe 22 aprilie, în varianta dublată în limba română şi de prezenţe din lumea muzicală precum: Mihai Chiţu, Ruby şi Ana Baniciu.
Iar cei care au fost la lansarea filmului, au putut să îşi desfete ochii şi nu numai,cu bucuria curată, netrucată a copiilor prezenţi la Grand Cinema Digiplex Băneasa, într-un spaţiu în care personajele (lupi si oi) s-au pus pe joacă alături de cei mici, într-un iureş al unei energii minunate, cum doar evenimentele Freeman Entertainment ştiu să ne prilejuiască.
Se pare că tot ce se atinge de magia celor doi fantastici se preface în blockbuster, aşa că acest hibrid ranforsat până în prăsele, cu personaje pe alese, ne propune o cavalcadă de întreprinderi de-ale lor, cu scopul premeditat de a ne cuceri. Iar publicul vine la Superman vs Batman deja divizat, căci protagoniştii au deja fanii lor care nu vor să-şi schimbe lesne preferinţele, cei nehotărâţi având încă o ocazie nesperată să aleagă o supereroină, Wonder Woman, dacă sunt într-atât de pricinoşi de nu le place nici unul dintre cei doi superputernici. Filmul este unul de acţiune-fantastic-SF, condus cu abilitate de către Zack Snyder, care şi-a făcut o intrare spectaculoasă în 2006 cu atât de discutatul 300- Eroii de la Termopile, pentru ca apoi să continue cu Legend of the Guardians patru ani mai târziu, şi Man of Steel în 2013. Acum manageriază cu fler o echipă de actori buni, cărora pare să le placă scenariul, şi mai ales faptul că evoluează într-un film al unei francize de mega succes.
Dincolo de lupta clasică dintre bine și rău, de personajele cunoscute, de extratereștrii obligatorii şi de o poveste de dragoste manifestă, filmul nu aduce nimic nou. Cu toate astea are puterea să coaguleze talentul actorilor, şi ne cucereşte cu un „je ne sais quoi” cuprins în ştiinţa detaliului, în dinamica scenelor, în energia pe care o dezlănţuie şi – până la urmă- prin felul în care două personaje simbolice colosale îşi împart scenariul. Şi, slavă Domnului, că Lois Lane nu este iar vreo urâtă şi vreo strâmbă, ca să dăm în nebunie gândindu-ne cum de-a ales-o tocmai pe ea neasemuitul Superman! Dar, nu-i aşa, sufletul este cel care contează, iar de data asta şi frumuseţea delicată a lui Amy Adams, până mai ieri prinţesă minunată prin musicaluri, dedată la roluri majore de pe la Man of Steel, Big Eyes, Her şi American Hustle încoace. Şi pentru că eram la capitolul personaje şi actori, le-am revăzut cu bucurie pe Holy Hunter- într-un rol mult prea mic pentru marele ei talent, şi pe Diane Lane, întotdeauna minunată indiferent de ce ar juca. Jeremy Irons şi Laurence Fishbourne n-au nici ei mare lucru de făcut în film, dacă luăm în calcul potenţialul lor de excepţie, dar cu cât mai multe nume mari pe generic, cu atât mai aprig şi interesul publicului plătitor! Revelaţia acestui film este la capitolul frumuseţe şi prospeţime, Gal Gadot, care a prins biletul câştigător în 2009 cu Fast & Furious şi de atunci bifează cel puţin un film pe an, şi care aici o întruchipează pe Wonder Woman, pentru ca dacă ar mai fi vreun nehotărât în alegerea personajului fantastic preferat printre specatori, să nu-l scape din gheare filmul nici pe ăsta! În ceea ce priveşte capitolul joc, Jessie Eisenberg pare să fie suflul de aer proaspăt, deşi el este veşnic în rolul adolescentului întârziat şi rebel, dar, recunosc, o face într-un fel doar al lui, cuceritor şi credibil, dându-ne un Lex Luthor diferit, carismatic şi …pe care, într-un mod paradoxal, poţi chiar să îl şi placi, dacă decodezi fragilitatea lui emoţională disimulată şi ţi se face milă!
De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Vă recomand cu căldură filmul, care, dincolo de toate are calitatea de a ne întoarce în vârsta care iubea supereroii şi trăia cu ei poveşti fabuloase, şi de a ne bucura sufletul cu care credeam/mai credem că întotdeauna binele învinge răul!
Marcel considera că:
Nu am înţeles de ce ar trebui să se bată Superman cu Batman! De ce să fie în tabere diferite? De ce să nu se concentreze împreună pe eliminarea extratereștrilor, în loc să se încontreze ca doi cocoși? Inițial m-am gândit că va fi un fel de Bruce Lee îl bate pe Van Damme, dar pe măsură ce vezi filmul ceața de pe ochi se risipește și pui cap la cap elementele ca într-un puzzle pentru copii între 6 și 12 ani!
Lui Snyder îi place prea mult să distrugă: în primul rând, el e ca un copil care face ravagii printre jucăriile lui favorite, atunci când se supără pe ele. Asta nu înseamnă că scenele de luptă, mai ales cea din final, nu sunt bine generate și executate, si asta mai ales pentru că suma alocată departamentului de efecte speciale a fost de peste o sută de milioane de dolari! Păi, cum să nu fie brici?
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
Coloana sonoră semnată Hans Zimmer este trambulina scenelor de luptă și sincronizată impecabil cu tunetele, fulgerele, exploziile, trântele greucenilor sau cu gazele de luptă.
Regie: Zack Snyder
Scenariu: Chris Terrio, David S. Goyer, Bob Kane, Bill Finger, Jerry Siegel, Joe Shuster
Muzica:
Cu: Ben Affleck, Henry Cavill, Amy Adams, Jesse Eisenberg, Diane Lane, Laurence Fishburne, Jeremy Irons, Holly Hunter, Gal Gadot
Încă un desen animat va face deliciul copiilor începând cu acest decembrie, şi este o poveste simplă despre cum, dacă ai o inimă de războinic în piept, nu contează că eşti doar un băieţel de 9 ani. Aşa că la partea motivaţională filmul bifează copios, după cum se întâmplă şi la cea grafică: avem desene minunate, lumea lui Savva este uimitor colorată, iar personajele adorabile (mă rog, cu excepţia celor detestabile, evident!). (mai mult…)
De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
Radiotopic 