Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei. Soluţia cinematogtafică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.
Pare de necrezut (chiar şi pentru cei din generaţia mea), dar de la primul Ghostbusters au trecut deja 30 de ani, iar acum, sub bagheta lui Paul Feig, Melissa McCarthy, Kristen Wiig, Kate McKinnon, Leslie Jones si Chris Hemsworth, încearcă să resusciteze subiectul cu fantomele şi vânătorii lor, şi să pompeze aer cald în această franciză în aşa fel încât să o înalţe iar. Şi culmea e că le reuşeşte aproape la toate capitolele, pentru că au operat o întorsătură abilă de condei scenaristic şi regizoral, menită să atragă şi să ţină în poveste diferite categorii de public, pedalând pe tot atât de variate modalităţi cinematografice care să le dea actorilor „combustibil” şi să nu prăbuşească zepellinul Ghostbusters cu numarul 3.
Cinemax difuzează zilele acestea un film pe care îl găsesc bulversant prin acuitatea trăirilor pe care ni le propune. Este drama The Diary of a Teenage Girl a regizoarei Marielle Heller, atât de intensă încât te face insomniac şi atât de dureroasă că îţi dau lacrimile. Aşa că Minnie, adolescenta la al cărei jurnal audio suntem martori, crede la început că definirea ei ca persoană începe cu a fi văzută, atinsă, iubită fizic, cu a ieşi din aburul nebăgării în seamă pe care vârsta ingrată îl pune doar în minţile lor confuze, nu şi în ochii celorlalţi, care bagă de seamă felul bizar uneori, spectaculos alteori în care copilele îşi trăiesc drumul spre maturitate. Tribulaţiile ieşirii din pupă a fluturelul care este Minnie sunt dureroase, calea pe care o alege fiind una abruptă, prin drog şi sex, trupul trecând pragul , nu şi sufletul, care se capsulează şi o torturează din interior. (mai mult…)
Am mai afirmat-o , îmi place diversitatea. Doar datorită ei ne putem exersa liberul arbitru, doar ea adunată ne dă întregul, şi numai aşa avem criterii de comparaţie. Aşa că am aterizat la Zoolander2 conştientă de ce o să primesc, indiferent unde va vira povestea. Şi a făcut-o fix în aceeaşi zonă a comediei cu accente groteşti, dar cu o creativitate care este- orice am zice -o mare virtute, chiar dacă ar putea sluji cauze mai bune. (mai mult…)
Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, filmul acesta ar fi trebuit să fie lansat pe 4 iulie, într-atât de american în esenţa lui este, de infuzat cu toate valorile pe care acest popor –relativ tânăr- a ştiut nu doar să le promoveze, dar să se şi sprijine în susţinerea identităţii proprii. Filmul, deşi are un regizor ilustru, nu se ridică la nivelul altor producţii semnate Ridley Scott, dar nici nu alunecă pe panta facilităţii. Numai că subiectul este puţin schematic (mă rog, e o ecranizare, aşa că ar putea da vina pe autorul cărţii, Andy Weir!) şi îi lipseşte imaginea fascinantă a lui Cuaron din Gravity, sau plot-ul alambicat şi spectaculos din Interstellar. Dar ne place, fără îndoială, nu doar pentru că îl vedem pe Matt Damon într-un rol care ar fi putut fi un Cast Away pe Marte, dacă n-ar fi avut inserturile cu strădaniile terestre ale celor de la NASA. Şi sincer, oricât îmi place mie Matt, trebuie să recunoaşteţi că Tom Hanks este pe un alt palier al măiestriei actoriceşti. (mai mult…)
Radiotopic 