Radiotopic

Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi  o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei.  Soluţia cinematogtafică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.

În “arealul “ în care vieţuiesc  acum “micşoraţii”, artificial miniaturizat si el-  vizitatorii vin ca într-un parc de distracţii cu orar de functionare şi bilete de intrare ca să vadă pe viu beneficiile acestei lumi salvatoare,  care însă perpetuează o societate ce o calchiază pe cea  actuală, cu aceleaşi nedreptăţi, stratificări sociale, smecheri  şi îmbogăţiţi de circumstanţă, care sunt tocmai cei care au sesizat cum poate fi fructificată în favoarea lor apariţia noii societăţi, prin exploatarea fie a viciilor, fie a prostiei umane. Delicată şi touchy, povestea este una romantică, în multe locuri idealizând şi romanţând excesiv, reuşind cu toate astea să ancoreze privitorul, mai ales prin imaginea şi CGI-ul de foarte bună calitate, rezultatul fiind unul nu excepţional, dar notabil.

Şi de vreme ce momentele dramatice sau acute pe probleme de familie, supravieţuire, relaţii sau viaţă în general – sunt mult mai numeroase comparativ cu cele hilare, filmul propune teme  care ne fac să ne confruntăm şi cu noi înşine,  iar dintre toate, exercitarea liberului arbitru şi credinţa ( în divinitate, într-o cauză, în valori) sunt de departe cele mai preţioase.

Downsizing este interesant nu doar datorită scenariului şi a tipologiilor pe care le aduce, dar mai ales pentru felul în care pune “degetul” pe câteva răni adânci ale societăţii actuale, oferind la sumedenia de probleme acute ale lumii noastre aflate în impas din multe puncte de vedere- o soluţie fantezistă , care are  logica imaginarului şi care este o temă pe care altfel exploatată am întâlnit-o într-un serial al copilariei mele, Planeta Giganţilor.

Interesant mi s-a părut felul în care Payne a translat de la filmele care radiografiază situaţii de criză şi excelează narativ,  la acest SF light, de genul utopia meet outside & inside world, într-o manieră regizorală care lasă să se vadă experienţa din Paris, Je T’aime, Nebraska, Sideways sau The Descendants, singurul reproş fiind poate acela că îşi regizează doar propriile scenarii, care uneori au inconsistenţe sau luşaje ce nu le situează neapărat în zona preferinţelor criticii sau majoritătii publicului.

Şi sigur ca personajul  Paul Safranek nu îi prilejuieste lui Matt Damon un rol de anvergură, dar îi pune în valoare anumite laturi ale personalităţii artistice şi îi dă prilejul să întruchipeze un om bun, altruist şi sincer- care însă este mereu trădat, dezamăgit şi abandonat. Parcursul acestui scenariu îi aduce lui Paul călătoria vieţii lui,  în care îşi găseşte şi scopul personal , dar şi iubirea.

Christopf Waltz este minunat ca întotdeauna şi în rol de traficant sârb, aici un Duşan Mirkovici vesel, pontos şi cu atâta suflet cât îi permite “meseria”, care îl “iniţiază” pe vecinul Paul în tainele afacerilor, chefurilor deocheate dar şi ale prieteniei. În roluri pasagere îi vedem pe Kristen Wiig, Laura Dern, Neil Patrick Harris  şi  Jason Sudeikis, care dau bine pe generic, dar ale căror partituri sunt insignifiante.

Revelaţia acestui casting este Hong Chau pe care o ştim din Inherent Vice şi A to Z- doua seriale de succes, aici o  activistă vietnameză şi o fiinţă cu suflet, gata să se sacrifice pentru cei aflati în dificultate, ea fiind cea care îi oferă personajului Paul iesirea către evoluţia spirituală şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. Deşi uneori problematica majoră este ambalată în dialoguri rudimentare şi comice, nimic nu este nici bagatelizat, dar nici sublimat: fiecare alege ce înţelege şi ce valorizează din ce i se propune, aşa că, de fapt, cheia în care citim partitura asta cinematografică ne aparţine.

Şi nu mă aştept ca filmul sa fie un success rasunător, căci nu e îndeajuns de incitant, iar umorul care l-ar fi calificat drept comedie nu e grosier- aşa cum place îndeobşte, dar mie mi-a placut filmul- asa light cum e, poate şi pentru că este o alternativă la super action-urile, armaghedoanele şi cataclismele planetare  şi ne dă teme de gândire ( a câta mia oară!?) privitoare la ierarhia priorităţilor, lecţia noastră de viaţă sau alegerile pe care le facem- cu mintea sau cu sufletul.