Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui,  revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012,  cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.

Valorificând tematica acută actuală (criza emigranţilor) şi introducând antiteza  unei familii burgheze din Calais cu o viaţă îndestulată şi fastuos trăită în palate cu servitori, Happy End ne provoacă şi ne scurtcircuitează  ca fiecare pelicula a acestui regizor atât de special, care forţează limitele şi propune scenarii de un dramatism tulburător, cu o stilistică aparte ce vehiculează sentimente precum: nefericirea, nehotărarea,  frustrarea, dar şi iubirea în forma supremă sau nebunia.

Filmul începe îndeajuns de ciudat încât să incite de la prima secvenţă şi rămâne destructurat, acţiunea închegându-se treptat , ceea ce induce o aşteptare, în vreme ce personajele ce nu par să aibă prea multe elemente liante, au însă probleme de relaţionare,  de comportament, precum şi altele de sorginte psihanalitică. Lumea lui Haneke nu se dezvăluie uşor, dar atunci când o face e cu toate  volutele, convenienţele, rănile, fricile, defulările  şi disperările la vedere.

Dramele personajelor se înlanţuie ca să contureze existenţa familiei Laurent cu un bunic octogenar cu tendinţe suicidale, cu o nepoată introvertită şi speriată de perspectiva de a ajunge într-un orfelinat după ce mama ei a murit, cu un văr imatur şi sarit de pe fix, cu doi copii divortaţi aflaţi la a doua încercare, servitori marocani si câini periculoşi care muşcă pe toata lumea!

Construcţia regizorală este una cu totul specială, felul în care manageriază scenariul,  lăsând să se vadă experienţa lui din teatru şi operă, dar şi felul în care este ancorat în realitatea curentă cu toate cuceririle ei: telefonie mobilă, internet, reţele de socializare.

Din distribuţia lui Amour (un film care a dominat literalmente cinematografia în anul lansării), Haneke i-a pastrat pe Jean-Louis Trintignant şi pe Isabelle Huppert, primul cu o măiestrie artistică de mare clasă, cealaltă cu o naturaleţe şi o eleganţă fără cusur, adăugându-l pe expresivul Mathieu Kassovitz şi pe Tobby Jones care e condimentul englez în această prăjitură  franţuzească gourmet, o mixtură de Benny’s Video, cu esență de Amour și aromă de Code Inconnu.

Remarcabilă de-a dreptul este micuţa Fantine Harduin, pe care anul acesta am mai văzut-o într-un rol care m-a impresionat în Le Voyage de Fanny al Lolei Doillon. Este talentată, expresivă şi specială şi are o naturaleţe care, dacă se va menţine, o va transforma într-o steluţă a cinemaului francez.

Nu pot să afirm ca Happy End este un film pe măsura talentului lui Haneke, bulversant în alte pelicule ale lui, dar este quand même o creaţie cu toate trade markurile personale şi prin urmare parte a unei filmografii  valoroase ce defineşte unul dintre cei mai speciali regizori contemporani. Aşa că sfatul meu este să mergeti la cinema să îl vedeţi!

Regizor: Michael Haneke.

Cu: Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant, Mathieu Kassovitz, Loubna Abidar, Toby Jones

Distribuit în România de Independenţa Film

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s