Radiotopic

Impresionant şi dinamic, acut şi migalos manufacturat, filmul lui Robin Campillo este radiografia unei crize (sociale şi individuale) scrise şi regizate cu pasiune şi jucate cu nesaţ, toate într-atât de vadite încât a convins juriul de la Cannes anul acesta  adjudecându-şi le Grand Prix. Cu experienţa de scenarist care îi livra lui Laurant Cantet materialul pt The Class, câstigător în 2012 de Palm d’Or, Campillo reuşeşte un scenariu amănunţit elaborat, cu inserturi şi suprapuneri neaşteptate cu intersecţii de planuri temporale şi acţiuni colaterale, şi momente eclatante de lumină şi muzică.

Uimitor de-a dreptul am spune- şi am spus-o la finalul bulversant emoţional, care deşi previzibil, nu poate să nu te emoţioneze. Iar de la Philadelphia lui Jonathan Demme în care Tom Hanks ne “rupea” sufletul cu felul în care îl intrepreta pe Andrew Beckett, până la The Normal Heart al lui Ryan Murphy în care ne uimea Mark Ruffalo,  puţine altele m-au mişcat cu poveştile lor de iubire, în aceeaşi măsură în care au fost nişte filme manifest.

Şi nu neg că e posibil să nedreptăţesc vreun regizor sau vreun actor, dar presupun că percepţia asta este grefată şi pe statusul meu interior de acum. Aşa că felul în care ne este prezentată moartea unora dintre personajele filmului a avut darul să îmi inducă o stare anume.

120 BPM este filmul al unei lupte: a activiştilor de la ACT-UP Paris împotriva companiilor farmaceutice şi a guvernanţilor şi a lor personală pentru viaţă, căci sunt seropozitivi, asta neîmpiedicându-i să îşi asume o atitudine şi să acţioneze constant pentru a-şi apăra dreptul la asistenţă şi medicaţie corespunzătoare. Şi deşi zbaterea lor este contra cronometru, nu capotează în faţa iminenţei morţii apropiate. De un tragism sfâşietor este felul în care fiecare încearcă să trăiască şi să facă în aşa fel încât trecerea prin viaţa asta să conteze.

De la funeralii “politice” cu sicriul deschizând demonstraţii de stradă, la manifestaţii cu pancarde cu chipul celui ce a pierdut bătălia cu SIDA şi chiar la forme extreme cu boicot la evenimente şi conferinţe sau proteste cu bombe de sânge  artificial, până la umplerea unei pieţe cu mozaic din corpuri umane –  totul este o zbatere, o nedorinţă de a pleca fără a lăsa ceva în urmă. Iar acest “ceva” este chiar  lupta  ACT-UP : pentru prevenţia SIDA în şcoli, pentru dinamizarea cercetarii pt fabricarea tratamentelor, pentru vizibilitatea comunităţii gay, totul într-o paradigmă a acţiunilor pe care organizaţia hotăra în mod democratic să le promoveze. Şi să nu uităm că era începutul anilor ’90 când o aşa zisă “epidemie” de SIDA bulversa continentul, multe dintre victimele maladiei neştiind prea multe despre ea, sau refuzând să afle din frică, indolenţă sau prostie.

Genul de activism angajat, pe alocuri radical pe care îl descrie filmul lui Campillo este mai greu de digerat atunci când este subiectul unui film şi –poate de asta regizorii nu se înghesuie să îl abordeze. Dar Ken Loach  înca lucrează, aşa că şi după I, Daniel Blake mă aştept să ne mai producă surprize, în ciuda faptului varstei şi a faptului că şi-a anunţat de mai multe ori retragerea.

Filmul mi-a prilejuit reîntâlnirea cu Adèle Haenel, dardenne-izată de la La Fille Inconnue, aici preşedinta ACT-UP, o Sophie aproape dură la prima vedere, dar fragilă în interior, precum toţi activiştii seropozitivi ai organizaţiei.

Remarcabil în rolul principal este actorul argentinian Nahuel Pérez Biscayart care a jucat în piese de teatru și filme pentru marele și micul ecran în ţara natală, iar în 2008, la 21 de ani, a primit bursa Rolex, care-l aducea la New York, în trupa The Wooster Group a lui Kate Valk. Întors în Argentina, în același an, era remarcat în La Sangre Brota, regizat de Pablo Fendrik, selecționat în Semaine de la Critique la Cannes, iar ulterior, Benoît Jacquot îi propune rolul principal din Au fond des bois, proiectat la Locarno în 2010. În 2014, îl regăsim pe genericul unui alt film proiectat la Cannes, în Un Certain Regard: Grand Central, de Rebecca Zlotowski. Urmează apoi, în Belgia, turnajul pentru Je suis à toi, de David Lambert, care îi aduce Premiul pentru interpretare la Festivalul de la Karlovy Vary. Anul trecut a revenit în forță în cinema-ul francez cu două roluri principale în Au revoir là-haut, de Albert Dupontel și în filmul lui Campillo, distins cu Marele Premiu la Cannes, în care joacă o figură carismatică a grupării Act Up pariziene, înfiinţată după modelul celei apărute peste ocean cu zece ani mai devreme.

Aşadar mergeţi la 120 battements par minute şi veţi avea radiografia tulburătoare a unei lupte a oamenilor cu alţi oameni şi a lor cu moartea şi cu ei înşişi. Tragic? In mod sigur! Dar asta e viaţa…