Aseară CBS a transmis cea de a 39-a ediție a galei Kennedy Center Honors, înregistrată pe 4 decembrie 2016 și ai cărei premiați au fost anunțați încă de la începutul anului. A fost ultima ceremonie pentru Barack Obama ca președinte în funcție, iar recepția de la Casa Albă a fost presărată de glume din partea primului om al Planetei. Seara a avut loc festivitatea din clădirea Kennedy Center, acolo unde în restul anului poți asista la concerte gratuite cu diverse teme și poți ieși pe terasa de unde se vede râul Potomac. Vedeta de televiziune şi comedianul Stephen Colbert (The Late Show with Stephen Colbert) a fost gazdă, iar una dintre glumele lansate chiar în deschidere a sunat așa: ”Cred că suntem toți de acord că am avut la Casa Albă o persoană inteligentă, plină de pasiune și demnă” (lumea ovaționează și președintele se ridică în picioare), la care Colbert adaugă: Sir, nu știu de ce v-ați ridicat, pentru că eu mă refeream la Michelle”.
În toamna anul 2015 cei de la Eagles și-au anulat prezența la ceremonie, cu o lună înainte de eveniment, din cauza stării de sănătate a lui Glenn Frey, care suferise o operație dificilă și avea nevoie de o mai lungă perioadă de recuperare. Pe 18 ianuarie 2016 Glenn s-a stins în urma unei colite ulceroase acute, asociată cu complicații ale artritei reumatoide și pneumonie. Pentru prima oară în istoria decernării acestor premii a fost acceptată oferirea post mortem a acestei distincții decernate pentru contribuția la dezvoltarea culturii americane. Managerul grupului The Eagles-Irving Azoff- a declarat: Pentru familia Eagles, a fost un început de 2016 foarte dificil, dar un sfârșit de an adecvat”. Așa că pentru vulturașii de 69 de ani- Don Henley, Timothy B. Schmit și Joe Walsh- și văduva lui Glenn Frey, Cindy, a fost o seară decentă, în care au reușit să zâmbească, iar la vederea energicului Bob Seger, chiar să se bucure din inimă.
Voi începe o scurtă descriere a acelor prezențe care mi-au atras atenția…
James Taylor este un colos pentru americani, a câștigat mai multe premii Grammy, la noi fiind cunoscut începând cu anii 70 datorită compozițiilor You’ve got a friend, Fire and Rain, Carolina in My Mind, Sweet Baby James sau Country Road.
Darius Rucker (fostul vocalist de la Hootie & the Blowfish), care a migrat definitiv spre country, a fost cel care i-a doinit frumos Sweet Baby James și Carolina in My Mind (cu cromă de munte și verdeață pe spate), apoi Sheryl Crow a venit mai moale cu Fire and Rain și m-a dezmorțit la Your smiling Face (cu Leland Sklar la bas), iar când a intrat cel mai iubit redneck- Garth Brooks-ar fi putut să recite 3 iezi cucuieți (Shower The people) cu o blana de lup pe el, că si asa iezii ar fi deschis imediat ușa. Și tot el i-a ridicat în picioare pe toți la piesa de închidere- How Sweet It Is- când pe scenă au iesit toti să salute premia(n)tul, pe James Taylor.
Am ajuns la micul om mare-Al Pacino, despre care Lee Strasberg, renumitul profesor de actorie, spunea:” În timp ce unii actori își joacă personajele, Al Pacino se transformă în ele.”
Chris O’Donnell (Charlie Simms în „Parfum de femeie”)a deschis prezentarea cu amintiri din timpul filmărilor de la Scent of a Woman, când îl auzea în cabină pe Pacino repetând replici cu o așa pasiune, încât tânărul actor a realizat că actoria e oxigen pentru Al. Iar montajul video următor e realizat cu vocea bunei prietene, Meryl Streep și e despre tînărul Alfredo marcat de la 5 ani de personaje precum Ray Miland și interpretarea din The Lost Weekend (1945), apoi în adolescență de Marlon Brando in rolul din filmul lui Elia Kazan- On The Waterfront (1954) sau de James Dean in Rebel Without A Cause (1955).
Și după rolul lui Bobby, micul traficant, jucat în The Panic in Needle Park (1971), a trecut foarte puțin până când a fost observat de Francis Ford Coppola, care a spus că Sonny s-a născut pentru următorul lui film- The Godfather, deși capii de la studiourile de film îi spuneau să aleagă unul dintre cei doi: Robert Redford sau Warren Beatty… Dar prin maniera de interpretare dintr-o singură scenă, Alfredo Pacino devine o vedetă. Soarta? se întreabă Meryl Streep! Huh! 😉
Bobby Cannavale (a jucat anul trecut rolul fiului lui Pacino în Danny Collins) spune că este mândrul posesor al unui mesaj text pe telefon, de la Al, semnat Papa 😉 și adaugă că nu crede să existe un alt actor în ultimii 50 de ani care să fi fost mai influent în actorie și îi prezintă pe cei doi – Laurence Fishburne și Lily Rabe- care recită fragmente din trei piese ale lui Shakespeare, știut fiind faptul că Al este îndrăgostit de opera Marelui Will.
Kevin Spacey prezintă audienței 3 pași esențiali pentru a-l imita pe Pacino, apoi Chris O’Donnell și Gabrielle Anwar recrează frumoasa scenă a tangoului din singurul film de Oscar al lui Pacino.
Finalul prezentării îi aparține lui Sean Penn, care afirmă că de regulă se spune că ai fost virusat de actorie ca de o înțepătură a unei insecte care transmite acest har, dar Al a fost mușcat de Godzilla actoriei. Și amintește de rolurile extraordinare din Dog Day Afternoon, Scarecrow, Scarface, And Justice for All, seria The Godfather, Serpico, Glengarry Glen Ross, The Insider roluri pentru care nu a luat premiul Academiei Americane. Și poate că acest premiu Kennedy este cel care îi onorează acele momente fantastice și inegalabile din trecut.
Și a venit rândul celor trei vulturi rămași în formație- Don Henley, Joe Walsh și Timothy B. Schmit să fie prezentați de tânărul Ringo Starr! Nu e nicio glumă, dar fostul The Beatles arată incredibil, plin de energie și eleganță, la 76 de ani, chiar de două ori mai tânăr decât fiul său, Jason Starkey, care a împlinit 48 de ani. Și mucalit a declarat că a venit la această ceremonie numai la insistențele cumnatului său, Joe Walsh (nevestele celor doi sunt surori). M-am bucurat că nu are de gând să stea să povestească istoria grupului, ci să o lase pe cea care a fost acolo de la început și i-a adunat prin managerul ei, John Boylan, în 1970 pe Glenn Frey, Don Henley, Bernie Leadon și Randy Meisner în jurul ei- Linda Ronstadt.
Deschiderea muzicală aparține grupului Kings of Leon, grup format în interiorul familiei Followill, o alegere de deschidere, care mi s-a părut ușor deplasată, dar când am auzit prezentarea următorului nume am rămas și mai mască: Juanes, cântărețul columbian născut în cartierul lui Pablo Escobar, care cântă Hotel California. Și nu singur, ci asistat de Steuart Smith, muzicianul care i-a luat locul lui Don Felder în 2001, când cel din urmă a fost dat afară din trupă, un artist care a cântat în grupul de acompaniament al lui Don Henley și ocazional cu Glenn Frey. Și vine încă o surpriză: pe scenă mai există un chitarist plin de har și umor: Steve Vai. De ce Juanes și nu…atâția alții, nu mă întrebați! Eu am rămas gânditor pe toată durata, ca și Timothy! M-au mai bucurat solo-urile chitariștilor și reacțiile lui Walsh și Henley la auzul ”țesăturilor” lui Vai.
Și când să cred că nu a fost prea inspirată selecția artiștilor care să cânte pe scenă, Ringo îl invită pe Vince Gill, un country man cu multă miere în glas, care ne ”susură” Peaceful Easy Feeling, pe care o cânta de obicei Glenn Frey. Apoi, bombă…cel care a scris Heartache Tonight alături de Don Henley, Glenn Frey și J. D. Souther-Bob Seger- vine pe scenă și ne rupe cu vocea lui încă puternică la 70 de ani. Și mai mult decât atât, cu o prezență energică, ceea ce cred eu că ar fi trebuit să fie elementul care să conteze în alegerea artiștilor desemnați să își aducă omagiul acestei mari trupe. Acesta putea fi momentul final al ceremoniei, atât de multă forță a avut! Ne-a dat dureri bune de inimă ;)! Bob Seger , you made my day! Și drept dovadă, toată sala s-a ridicat în picioare și l-a ovaționat, plus pupăturile de la cei trei vulturași. Nu au greșit foarte mult organizatorii, pentru că a fost, de fapt, penultima reprezentație, pentru final cântându-se Life in The fast Lane, cu toți cei dinainte pe scenă plus un moment umoristic cu Stephen Colbert, care se lasă îmbrățișat din spate de Steve Vai care îi pune chitara în față ca și cum el ar executa solo-urile! E un moment la care se amuză toți cei prezenți! Și gata!
Concluzia? Mă bucur că acest show există an de an, că marilor artiști li se spune atunci când sunt în viață cât de importantă este contribuția lor pentru cultură, că fiecare creație a lor este apreciată, nu numai de oameni, ci de colegi de breaslă și că, deși arta este un concept variat, este schimbătoare și imprevizibilă, sunt opere care se pot asculta și după zeci sau chiar (și istoria a demonstrat-o) sute de ani.
De aceea respect artiștii care din prea plinul sufletului și minții ne dau și nouă, celor simpli, într-o formă mai mult sau mai puțin elaborată, momente, imagini, sunete, de neuitat. Și deși în zilele noastre arta e felul exclusiv de a ieși în evidență și e numai un produs bine manageriat și marketat, consider că avem mare noroc cu cei care au gândit și simțit artistic…până la lacrimi!
Radiotopic 