Marți, 30 mai, de la ora 21:00, TLC aduce în premieră un documentar mult așteptat în întreaga lume – Selma Blair: Lupta pentru viață. Filmul o urmărește pe celebra actriță, aducând imagini din viața ei pe parcursul unui întreg an, după ce a fost diagnosticată cu scleroză multiplă, o boală autoimună care nu are leac.
(mai mult…)
Documentarul „Trenul regal” în regia baronului Johannes von Holzhausen va avea premiera oficială în România pe 27 august 2021.
Lungmetrajul, o producție Navigator Film Austria în co-producție cu HiFilm Productions și Televiziunea Română, va rula în avanpremieră națională, în prezența echipei, pe 14 august, în cadrul Festivalului „Serile Filmului Românesc” de la Iași. Filmul va fi proiectat de la ora 20.00, la Cinema Ateneu Iași.
(mai mult…)
Cred că e foarte greu pentru un regizor să facă un film despre cel care i-a fost prieten apropiat, cu atât mai mult cu cât este vorba de un artist cu un destin tragic , dar și cu un talent și o carismă pe măsură: Michael Hutchence. A fost nevoie să treacă 23 de ani de la moartea enigmaticului vocalist de la INXS, pentru ca acest documentar să iasă la lumină, asta fiind perioada în care Richard Lowenstein a procesat dispariția lui și a putut să termine acest film remarcabil, decent și emoționant, care nu judecă în nici un fel, ci doar aduce în fața spectatorului omul și artistul Michael Hutchence. (mai mult…)
Prezentat în secțiunea World Cinema Documentary a celei de-a 42-a ediții a Sundance Film Festival, „Acasă”/„Acasă, My Home”, documentarul de debut al regizorului Radu Ciorniciuc, a câștigat Premiul Special al Juriului pentru Imagine (World Cinema Documentary Special Jury Award for Cinematography), fiind apreciate “fluiditatea și tenacitatea mișcărilor camerei”. Imaginea filmului este semnată de Radu Ciorniciuc și Mircea Topoleanu.
Când două festivaluri care au loc simultan în Bucureşti, American Independent Film Festival și Bucharest Fashion Film Festival, au în selecţie un documentar- iar acesta îi este dedicat lui Lee Alexander McQueen- e semn că e un must see, așa că vă invit în cinematografe unde pelicula rulează de vineri.
„Procesul”, documentarul semnat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, va rula de vineri în cinematografele din România.
Distribuit de Wearebasca, filmul va putea fi văzut în București (Hollywood Multiplex, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului, Cinemateca Union, Cinemateca Eforie, Cinema Europa), Baia Mare (Cinema Dacia), Botoșani (Cinema Unirea), Craiova (Cinema Modern), Gura Humorului (Centrul Cultural Gura Humorului – Casa de Cultură), Iași (Cinema Ateneu), Pitești (Cinema “Sebastian Papaiani), Slobozia (Casa de cultură), Târgu Mureș (Cinema Arta).
Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, iar totul este in between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.
Fuocoammare al lui Gianfranco Rosi este câștigătorul Ursului de Aur de anul acesta de la Berlin, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor, și o singură scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce vor să scape de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzându-și viața în această încercare. (mai mult…)
Nu mă mir în nici un fel că acest documentar a avut 17 nominalizări, dar mă mir că a câştigat numai 4 dintre premii, căci, din punctul meu de vedere, este cea mai tulburătoare producţie dedicată unei personalităţi din lumea filmul pe care am văzut-o! Şi am văzut câteva…
Surprinzător şi captivant până la fascinaţie este felul în care Stevan Riley (regizor şi scenarist) şi John Battsek, R.J. Cutler şi George Chignell se apropie de subiectul Marlon Brando, considerat multă vreme cel mai mare actor al Hollywoodului. Iar felul în care o fac este remarcabil, căci se apleacă asupra vieţii secrete a lui Brando, ne propun faţete ale personalităţii lui pe care nu le cunoşteam şi devoalează trăiri şi gânduri atât de adânci, la care nu ne-am fi închipuit niciodată că am putea fi părtaşi. Vocea lui Marlon ne preia din primul moment (în care înregistrăm şi o stupoare!) şi ne conduce prin propria viaţă cu calmul şi cadenţa unei şedinţe de psihanaliză la care suntem lăsaţi să asistăm, devenind într-un fel special parte din poveste.
Căci personajul este denudat de măştile actorului şi încet nu mai rămâne decât omul, unul a cărui copilărie traumatizată de alcoolismul şi bătăile părinţilor nu pare să fie depăşită până la final. Sub aparenţa de forţă se ascunde însă drama unui copil nedorit, cu incomensurabile frustrări, cu dureri şi trădări pe care existenţa lui de adult nu le va transcende, ci le va adânci în felul în care nu a putut niciodată să îşi ierte părinţii. Urmând firul narativ al înregistrărilor cu vocea lui Brando, documentarul acesta pentru care ar trebui să se inventeze un subgen, ne conduce prin imagini din arhiva personală, interviuri, making off-uri, scene din filme, meetinguri, imagini din jurnalele vremii de la procese şi conferinţe de presă, emisiuni de televiziune şi radio, fotografii, imagini digitalizate, peste care este grefată o coloană sonoră excepţională, şi ne revelează universul Marlon Brando, complex, dinamic, dramatic şi surprinzător .
De la meditaţia menită să-i calmeze şi şteargă angoasele, la militantism pentru drepturile americanilor de culoare şi ale nativilor indieni, de la rescrierea unor scenarii devenite antologice (precum Apocalipse Now), la păreri despre societatea vremii şi politica ei, de la contopirea cu natura la discuţii filosofice referitoare la sensul vietii şi determinism – actorul se radiografiază şi scrutează marile dileme existenţiale. Excepţional mi se pare felul în care a fost gândit din punct de vedere al structurii acest film, căci el revelează curajos fară să flateze vreun moment, dar şi fără să judece. Naraţiunea la persoana întâi a personajului documentarului nu este un artificiu stilistic, ci o realitate aproape imposibil de imaginat, căci câţi actori de valoarea lui Brando îşi vor fi înregistrat şedinţele de psihanaliză? Chiar şansa ca fundaţia care gestionează drepturile de autor privitoare la celebrul actor să autorizeze folosirea materialului este una de excepţie, aşa încât circumstanţele realizării acestui film sunt într-adevăr stelare.
Iar felul în care a fost gândită selecţia , realizat montajul, alese cadrele, stopcadrele şi gros planurile, succesiunea lor şi îngemănarea cu muzica sunt de-a dreptul excepţionale. Este ca şi cum am fi părtaşi la o destăinuire dar şi martori ai unei confesiuni tainice, ai unui solilocviu ce atinge pe alocuri dramatismul, ai unei zbateri care a încercat să îmbrăţişeze binele şi în final a avut parte de răul suprem. Căci viaţa lui Brando, dincolo de luminile minunate rezervate celebrităţilor a fost şi o căutare dureroasă a liniştii, a echilibrului şi a iubirii, pe care le-a găsit numai vremelnic. Aşa că finalul ce pune reflectoarele pe evenimentele dramatice în care şi-a pierdut fiica şi a asistat la condamnarea fiului cel mare, îl marchează definitiv, condamnându-l la refugiul în hrană care avea să îl schimbe definitiv, alterându-i trăsăturile şi preluând controlul asupra vieţii lui. Una spectaculoasă profesional şi uman,dar şi dură, care avea să târască până la finalul din 2004, toate durerile şi neiertările, toate traumele şi slăbiciunile – dar şi toată măreţia unui om care a trăit la intensitate maximă, a iubit şi a luptat, a creat, s-a autopersiflat, a suferit şi a triumfat magnific şi s-a înfruntat pe sine, dar şi lumea – pentru adevăr şi dreptate.
Aşa că acest Listen to me Marlon devine mult mai mult decât un simplu film al unui personaj de excepţie care practic şi-a documentat viaţa. Este o analiză la sânge a cuiva care taie fără menajamente felii din propria existenţă şi ne oferă accesul la cea mai intimă faţetă a lui: felul în care vedea şi interpreta viaţa. Şi o face într-un fel unic, cu un timbru al unei voci inconfundabile ce trece fluent prin stări şi este pe rând când marţială, jucăuşă, dură, persiflatoare, acuzatoare, nostalgică, plină de iubire şi înţelegere, cuceritoare , tristă, îndurerată, disperată – acaparatoare în toate ipostazele, fascinantă într un mod absolut ca şi posesorul ei, un talent înnăscut şi un spirit iscoditor care nu s-a mulţumit să îşi savureze pur şi simplu celebritatea.
Documentarul lui Asif Kapadia, englezul care la 43 de ani are deja la activ 14 filme, este o incursiune tulburătoare în existenţa acestei cântăreţe de excepţie, cu o voce dăruita jazz-ului şi cu o sinceritate demnă de artista care a fost. Muzical a creat un stil în care se împleteau genuri care rareori se puteau auzi împreună şi dacă ar mai fi trăit ar fi reuşit lejer să ajungă să stea alături de nume ca Ella Fitzgerald, Sarah Vaughn sau Billie Holiday. Muzica ei plăcea sau nu plăcea, dar dacă aveai o simplă cultură muzicală nu puteai să nu admiri originalitatea stilului ei. (mai mult…)
Radiotopic 