Posts Tagged ‘Documentar’


Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, căci totul este în between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.


Şi evident că pudibonzii or să sară pe pereţii propriilor limitări (amintiți-vă curentul de opinie de la Nymphomaniac-urile lui Lars von Trier!!), şi mulţi n-or să înţeleagă filmul pe care îl vor eticheta XXX, scăpând din ecuaţie explorarea dureroasă a unora dintre personaje, experimentele altora, căutarea iubirii, a echilibrului şi acceptării de sine şi lipsa totală a instinctelor gregare sau a superficialității. Inspirată, regizoarea nu devoalează totul , pelicula lăsând loc pt speculaţii legate de unele dintre personaje- de parcă ar invita la un soi de interactivitate cu privitorul – pentru completarea spaţiilor goale. Dar toate datele sunt acolo, în carnea filmului prin care zbaterea dureroasă până la ţipat a Laurei taie breşe adânci, şi avem nu doar un final deschis, dar şi un scenariu deschis tuturor desfăşurărilor pe care ar dori să le implanteze cei care se recunosc sau identifică.

Şi tocmai felul ăsta acut şi răscolitor în care devii cumva, undeva părtaş la travaliul personajelor de a se împăca şi cu sine şi cu ceilalţi, este unul ce explorează şi mai în adânc, ce marchează în imagini şocante, ce jalonează, sparge tipare, dinamitează convenţii şi aruncă la gunoi toate convenienţele. Şi bine face, căci ascultându-l pe Christian Bayerlein realizăm cu perplexitate că buba e în mintea care nu te lasă să vezi că interiorul este la fel de valoros (dacă nu chiar mai!) decât ceea ce se vede, şi deîndată ce ai înţeles asta, dihotomia aparență-esență e ca şi rezolvată!


Unii dintre cei ce apar în film (adică acceptă intrarea şi ieşirea din convenţia cinematografică ce pune alte tag-uri peliculei) au un discurs „terapeutic”, alţii se revendică din zona psihanalizei sau sunt nişte rezoneuri de stare pentru femeia matură care vrea să se înţeleagă şi să se lepede de complexe, frustrări, stoppere si blocaje. Explorarea propriei intimităţi o determina să caute, să experimenteze, acelaşi tip de demers pe care îl au şi alte personaje.


Îmi este absolut clar că vor exista doar două curente de opinie: unul contra – al oripilaţilor şi închistaţilor care n-au să scape din tiparele astea „cât îi hăul şi bârgăul”- şi acela al celor care vor reuşi să vadă dincolo de aparențe, în miezul dureros al unor existenţe, printr-un proces ce transcende imaginile. Dar cu siguranţă nu va exista şi grupul de „neutri”- căci nu poţi să vezi filmul Adinei Pintilie fără să ai o reacţie, oricare ar fi aceea.
Fără să fie doar experimental, filmul este în mod clar un deschizător al unor noi drumuri în cinematografia noastă, căci manipulează exemplar limita dintre realitate şi ficţiune şi impune într-un mod curajos alte vecinătăţi, toate pe o canava de dramă ce documentează practic nişte căutări.


Papa Freud e prezent permanent, psihanaliza „nu joacă în deplasare” în filmul ăsta- subconştient, impulsuri, complexe, frustrări fiind toate înseriate în prim plan sau în subsidiar, într-o cavalcadă de trăiri pe care personajele/oamenii le exhibă voluntar- e adevărat, uneori nu fără zbatere.
Iar filmul este unul de la care pleci uimit, scurtcircuitat, bulversat, surprins, tulburat, ambuscat etc – căci dacă ieşi din sală şi nu simţi nimic, înseamnă că eşti …mort!


Şi neîndoielnic Adina Pintilie vine din urmă cu un suflu nou, cu un curaj şi o dorinţă manifestă de a dezinhiba cinemaul românesc- ceea ce , trebuie să recunoaștem- este extraordinar! Şi o face cu o voce distinctă, într-o echilibristică pe muchia dintre documentar, ficţiune şi experiment vizual – pe un flow cu o punctuaţie cinematografică inovativă, în care sincopele nu sunt hiatusuri, ci respiro-uri, căci e musai să tragi aer în piept serios când te uiţi la filmul asta- ale cărui imagini şi mai ales idei sunt cu siguranţă recurente.


Iar dacă îl veţi aborda fără prejudecăţile care ne voalează îndeobște percepția- veţi constata că „Nu mă atinge-mă” e dincolo de confesiune, explorare şi experiment- un film al adevărurilor pe care mulţi le ocultează și de care se tem.

Reclame

fire-at-sea-poster01Fuocoammare al lui Gianfranco Rosi este câștigătorul Ursului de Aur de anul acesta de la Berlin, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor, și o singură scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce vor să scape de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzându-și viața în această încercare. (mai mult…)


index

Nu mă mir în nici un fel că acest documentar a avut 17 nominalizări, dar mă mir că a câştigat numai 4 dintre premii, căci, din punctul meu de vedere, este cea mai tulburătoare producţie dedicată unei personalităţi din lumea filmul pe care am văzut-o! Şi am văzut câteva…

images

Surprinzător şi captivant până la fascinaţie este felul în care Stevan Riley (regizor şi scenarist) şi John Battsek, R.J. Cutler şi George Chignell  se apropie de subiectul Marlon Brando, considerat multă vreme cel mai mare actor al Hollywoodului. Iar felul în care o fac este remarcabil, căci se apleacă asupra vieţii secrete a lui Brando, ne propun faţete ale personalităţii lui pe care nu le cunoşteam şi devoalează trăiri şi gânduri atât de adânci, la care  nu ne-am fi închipuit niciodată că am putea fi părtaşi. Vocea lui Marlon  ne preia din primul moment (în care înregistrăm şi o stupoare!) şi ne conduce prin propria viaţă cu calmul şi cadenţa unei şedinţe de psihanaliză la care suntem lăsaţi să asistăm, devenind într-un fel special parte din poveste.

MBjpg

Căci personajul este denudat  de măştile actorului şi încet nu mai rămâne decât omul, unul a cărui copilărie traumatizată de alcoolismul şi bătăile părinţilor nu pare să fie depăşită până la final. Sub aparenţa de forţă se ascunde însă drama unui copil nedorit, cu incomensurabile frustrări, cu dureri şi trădări pe care existenţa lui de adult nu le va transcende, ci le va adânci în felul în care nu a putut niciodată să îşi ierte părinţii. Urmând firul narativ al înregistrărilor cu vocea lui Brando, documentarul acesta pentru care ar trebui să se inventeze un subgen, ne conduce prin imagini din arhiva personală, interviuri, making off-uri, scene din filme, meetinguri, imagini din jurnalele vremii de la procese şi conferinţe de presă, emisiuni de televiziune şi radio, fotografii, imagini digitalizate,  peste care este grefată o coloană sonoră excepţională, şi ne revelează universul Marlon Brando, complex, dinamic, dramatic şi surprinzător .

images.2jpg

De la meditaţia menită să-i calmeze şi şteargă angoasele, la militantism pentru drepturile americanilor de culoare şi ale nativilor indieni, de la rescrierea unor scenarii devenite antologice (precum Apocalipse Now), la păreri despre societatea vremii şi politica ei, de la contopirea cu natura  la  discuţii filosofice referitoare la sensul vietii şi determinism –  actorul se radiografiază şi scrutează marile dileme existenţiale. Excepţional mi se pare felul în care a fost gândit din punct de vedere al structurii acest film, căci el revelează curajos fară să flateze vreun moment, dar şi fără să judece. Naraţiunea la persoana întâi  a  personajului documentarului  nu este un artificiu stilistic,  ci o realitate aproape imposibil de imaginat, căci câţi actori de valoarea lui Brando îşi vor fi înregistrat şedinţele de psihanaliză? Chiar şansa ca fundaţia care gestionează drepturile de autor privitoare la celebrul actor să autorizeze folosirea materialului este una de excepţie, aşa încât circumstanţele realizării acestui film sunt într-adevăr stelare.

apoca

Iar felul în care a fost gândită selecţia , realizat montajul, alese cadrele, stopcadrele şi gros planurile, succesiunea lor şi îngemănarea cu muzica sunt de-a dreptul excepţionale. Este ca şi cum am fi părtaşi la o destăinuire dar şi martori ai unei confesiuni tainice, ai unui solilocviu ce atinge pe alocuri dramatismul, ai unei zbateri care a încercat să îmbrăţişeze binele şi în final a avut parte de răul suprem. Căci viaţa lui Brando, dincolo de luminile minunate rezervate celebrităţilor a fost şi o căutare dureroasă a liniştii, a echilibrului şi a iubirii, pe care le-a găsit numai vremelnic. Aşa că finalul ce pune reflectoarele pe evenimentele dramatice în care şi-a pierdut fiica şi a asistat la condamnarea fiului cel mare,  îl marchează definitiv, condamnându-l la refugiul în hrană care avea să îl schimbe definitiv, alterându-i trăsăturile şi preluând controlul asupra vieţii lui. Una spectaculoasă profesional şi uman,dar şi dură, care avea să târască până la finalul din 2004, toate durerile şi neiertările, toate traumele şi slăbiciunile – dar şi toată măreţia unui om care a  trăit la intensitate maximă, a iubit şi a luptat, a creat,  s-a autopersiflat, a suferit şi a triumfat magnific şi s-a înfruntat pe  sine, dar şi lumea – pentru adevăr şi dreptate.

God

Aşa că acest Listen to me Marlon devine mult mai mult decât un simplu film al unui personaj de excepţie care practic şi-a documentat viaţa. Este o analiză la sânge a cuiva care taie fără menajamente felii din propria existenţă şi ne oferă accesul la cea mai intimă faţetă a lui: felul în care vedea şi interpreta viaţa. Şi o face într-un fel unic, cu un timbru al unei voci inconfundabile ce trece fluent prin stări şi este pe rând când marţială, jucăuşă, dură, persiflatoare, acuzatoare, nostalgică, plină de iubire şi înţelegere, cuceritoare , tristă, îndurerată, disperată – acaparatoare în toate ipostazele, fascinantă într un mod absolut ca şi posesorul ei, un talent înnăscut şi un spirit iscoditor care nu s-a mulţumit să îşi savureze pur şi simplu celebritatea.

 


Amy_Movie_Poster

Documentarul lui Asif Kapadia, englezul care la 43 de ani are deja la activ 14 filme, este o incursiune tulburătoare în existenţa acestei cântăreţe de excepţie, cu o voce dăruita jazz-ului şi cu o sinceritate demnă de artista care a fost. Muzical a creat un stil în care se împleteau genuri care rareori se puteau auzi împreună şi dacă ar mai fi trăit ar fi reuşit lejer să ajungă să stea alături de nume ca Ella Fitzgerald, Sarah Vaughn sau Billie Holiday. Muzica ei plăcea sau nu plăcea, dar dacă aveai o simplă cultură muzicală nu puteai să nu admiri originalitatea stilului ei. (mai mult…)


MCDSAOF EC041

Nu încape nici o îndoială că documentarul Le Sel de la Terre al regizorilor Wim Wenders şi Juliano Ribeiro Salgado este un film excepţional. Nu doar pentru că încearcă să condenseze în cele 110 minute munca şi creaţia uimitoare a celebrului fotograf brazilian Sebastião Salgado, dar mai ales că o face într-un mod magistral, pe măsura personajului central pe care  nu doar se străduieşte- dar şi reuşeşte să îl creioneze. Filmul este o incursiune în universul creator al unui om cu totul special, care a înţeles de timpuriu că arta poate fi un instrument al schimbării, că angrenarea ei în social poate modifica destine umane şi planetare, poate remodela şi salva, poate fi o soluţie la racilele societăţii de consum, poate dinamita convenţii şi restaura faţa pământului. (mai mult…)


samsara1

Pornind de la ideea sugerată de  cuvântul sanscrit samsara -“curgere fără sfârșit” ce înseamnă ciclul repetitiv al nașterii, vieții, morții și reîncarnării în hinduism, budism, jainism și yoga,  documentarul omonim  regizat de Ron Fricke a câștigat premiul criticii pentru cel mai bun documentar la Festivalul  Internațional de film de la Dublin, dar a fost nominalizat de nenumărate ori, obținând părerile favorabile ale criticii și publicului. Filmul în fapt e mai aproape de conceptul sikhismului care se concentrează asupra acțiunilor noastre și consecințele lor în prezent. (mai mult…)


“Rape, murder? It’s just a shot away/It’s just a shot away”- (Gimme Shelter- The Rolling Stones)

20feet

Vreau sa va propun spre vizionare un film emotionant – 20 Feet from Stardom -care ar trebui vazut de oricine sustine ca este interesat de muzica!

(mai mult…)