THE FATHER al lui Florian Zeller – cronică tulburătoare a pierderii memoriei
Cu 6 nominalizări la apropiatele Premii Oscar, The father, regizat şi scris de Florian Zeller marchează debutul lui regizoral cu această adaptare a propriei piese „Le Pere”- şi ne livrează un personaj principal interpretat fabulos de Anthony Hopkins, un tată bolnav de alzheimer a cărui memorie se degradează galopant. Câştigător al premiului BAFTA pentru cel mai bun rol principal masculin, Hopkins a spus că nu se mai aştepta ca la vârsta de 83 de ani să mai primească vreun premiu şi că, probabil, tot vârstă este cea care l-a făcut să fie atât de credibil în acest rol.
Cert este că deşi se desfăşoară aproape pe toată durata în acelaşi interior, filmul este atât de intens şi de solicitant emoţional, încât la final parcă ai asistat la cel mai dinamic action, când de fapt, gândul la conotaţiile atât de profunde şi dureroase ale degradării umane este cel care te consumă. Este tulburator să vezi- mai ales dacă ai trăit experienţe de acest gen cu cei apropiaţi, cum boala aceasta parşivă face dintr-o persoană inteligentă, lucidă, asumata – o jucărie stricată care nu îşi mai găseşte locul nici în lumea exterioară, dar nici în cea lautrică.
Povestea este spusă din perspectiva personajului principal, cu minimum de artificii- jocul halucinant al lui Anthony Hopkins luându-ne cu asalt emoţiile prin felul în care reuşeşte să redea stările personajului; de la confuzie la asertivitate, de la debusolare la agresiune verbală şi apoi la durere şi neputință- panoplia acestor trăiri ne forjează maxim. Scriptul se apleacă atent asupra felului insidios şi neaşteptat în care evoluează această boală, trecând în revistă simptomele clasice ale alzheimerului într-un fel în care mie personal mi-a redeschis răni dureroase, aşa că oricât de perfect calibrat ar fi filmul în minimalismul lui, oricât de măiastră s-a dovedit interpretarea lui Hopkins- îmi este clar că nu voi mai dori să îl revăd!
Istoria tatălui rămas singur în grija unei fiice care doreşte să îşi refacă viaţa departe de Londra, este de un tragism care se dezvăluie gradual, pe măsură ce avansăm, scenariul devoalând drame familiale care –poate- au grăbit evoluţia bolii, pe care la început nici nu o bănuim în bătrânul şarmant, calm şi plin de viaţă. Foarte repede însă ies la iveală simptomele pe care trebuie să le deducem din structura filmului care începe să intersecteze planuri în care spaţiul, personajele, acţiunile şi interdependentele sunt diferite. Iar dacă nu ştii dinainte sinopsisul, mintea are un moment de ezitare în a procesa întreţeserea de planuri şi de a înţelege că Anthony, personajul din film, se confruntă cu probleme de raportare la realitate.
Finalul este dărâmător emoţional, tatăl ajuns într-un azil nemaireușind să pună cap la cap piesele realităţii de la care boala l-a deconectat, singura lui legătură cu lumea rămânând asistenta de care se agaţă cu disperarea celui care nu îşi mai găseşte nicăieri locul.
În celelalte roluri ale unei distribuţii puţin numeroase îi vedem pe Olivia Colman, Imogen Poods, Olivia Williams, Mark Gatiss şi Rufus Sewell, toţi bine poziţionaţi în partiturile lor, ceea ce alături de scenariul răvăşitor ce aduce în prim plan una dintre bolile secolului- demența senilă- i-a făcut pe critici să aprecieze filmul. Evident, prestaţia stelară a lui Anthony Hopkins şi măiestria cu care manageriază pelicula scriitorul- regizor Florian Zeller au asigurat succesul acestui film emoţionant, care a fost foarte bine primit de publicul de la Sundance Film Festival, unde a avut premiera în ianuarie, urmând a fi lansat de către Lionsgate în cinematografele din Regatul Unit pe 11 iunie anul acesta.
Radiotopic 