Amanda este genul de film care nu poate să nu te emoţioneze. Mai întâi pentru că spune o poveste ce nu pare fictiune ci fapt real, apoi pentru că urmăreşte personajele după ce întâmplarea de viaţă care le modifica radical destinele le aduce o altă perspectivă- la început aproape înfricoşătoare, pe măsură ce existențele li se repoziționează ea devenind acceptabilă şi apoi obişnuită, ca orice stare de fapt pe care o exersezi mai multă vreme.
Nimeni nu alege să fie parte a unei istorii dureroase care îţi răpeşte sora şi te face peste noapte un adult care are responsabilitatea nepoatei de doar 7 ani. Dar David este azvârlit în nebunia asta după ce Sandrine este victima unui atac armat într-un parc parizian. Dincolo de durerea şi suferinţa lui este însă Amanda cu felul ei special de a procesa pierderea mamei – totul surprins cu delicateţe şi cu simplitatea faptului (dureros!) că moartea a devenit un lucru comun şi că ea poate surveni nu doar accidental, ci şi din cauza hazardului.
Pelicula regizată de Mikhaël Hers ce valorifica o distribuţie în care îi găsim pe surprinzătorul Vincent Lacoste ( nominalizat de 3 ori la Premiile Cesar, inclusiv pt rolul David) şi în linistita- aproape placida Amanda, pe Isaure Multrier- este o incursiune în anatomia unei dureri, a unei drame pe care nu intensitatea o departajează, ci vârsta personajelor care plonjează în ea şi nu au nici o altă scăpare decât să îşi reevalueze şi opţiunile şi alegerile şi să îşi egalizeze emoţiile, furia reprimată şi neputinţa în fata inevitabilului- în aşa fel încât lucrurile din vieţile lor scurtcircuitate de atentat să capete coerentă, cursivitate şi sens.
Atent observator al emoţiei umane, Hers o surprinde în toate cheile ei- jucăuşă, contemplativă, devastatoare, reprimată sau manifestă – fiecare personaj având propria gama şi propriul limbaj al exprimării ei- întregul fiind unul tulburator- mai ales când/dacă realizăm că oricând, oriunde există posibilitatea unui atentat dement. Căci din păcate aceste acte, de o prostie şi un barbarism pe care nu le înţeleg, au devenit parte din viaţa noastră curentă şi aproape nu trece zi fără să auzim ştiri de genul acesta.
Isaure Multrier în rolul Amanda livrează o partitură fluidă și matură şi o face într-atât de profesionist încât pare că a înţeles toate nuanţele personajului pe care îl interpretează, reuşind în pofida vârstei să găsească exact lungimea de undă care să-l salveze de drama ieftină gen soap-opera- şi să îi acorde dimensiunea unui vibrato cu fior autentic.
Amanda nu este un film pt oricine, căci dacă nu ai sensibilitate şi empatie nu vei fi mişcat de drama aceasta decupată ca o felie din viaţa unei mari metropole cum pe Parisul- dar dacă rezonezi cu povestea această simplă, dar care este doar ceea ce se vede din aisbergul scriptului- la final îţi pui nişte probleme.
Filmul, al șaselea semnat de Mikhaël Hers, care a câștigat anul trecut Lanterna Magica la Festivalul de la Veneția și premiul pt scenariu și Grand Prix la Festivalul de la Tokio, este de azi în cinematografe.
Radiotopic 