Cu siguranţă premiile Academiei Americane de Film pe care tocmai le-a luat Peter Farrelly cu Green Book- „aproape” pe nepregătite de vreme ce era nominalizat, îi vor da „vânt” în vele- căci e ştiut, Hollywoodul preţuieşte maxim premiile. Totuşi nu poate spune nimeni că au fost chiar o surpriză Oscarurile , căci Globurile de Aur şi Premiul Bafta dăduseră deja trendul cu privire la acest Green Book.
Cu ce a cucerit însă până la urma acest film? Cu simplitatea poveştii – care este una adevărată- şi cu jocul şi chimia protagoniştilor care au valorificat acest scenariu clean-cut de road movie clasic, plasat în prioada anilor ´60 – în care rasismul şi prejudecăţile aferente au atins un vârf. Şi deşi pare aproape ireală, întâlnirea dintre pianistul de culoare şi bodyguardul de origine italiană este una de excepţie, căci nu doar se transformă într-o relaţie de prietenie care a durat până la moartea celor doi ( în 2013, la doar câteva luni distanţă!), dar a marcat şi o schimbare majoră a vieţilor lor- pe unul scăpându-l de singurătate şi făcându-l conştient de lucrurile care dau sens existenţei, pe celălalt upgradandu-l cu totul printr-un swich radical al vieţii.
Căci mardeiaşul italian cu inima de aur a ajuns actor după turneul cu Dr Shirley ( a debutat în The Godfather şi a jucat apoi în Goodfellas şi The Sopranos), deşi familia acestuia din urmă neagă relaţia pe care ar fi avut-o cei doi – considerând-o ca şi tot filmul- ca fiind „o ruşine”. Cum însă pelicula este co-scrisa de Nick Vallelonga , lucrurile sunt undeva în between- ceea ce ne rămâne fiind creaţia cinematografică în sine, una notabilă, căci este fără volute şi flick flack-uri- o poveste simplă şi touchy. Şi cred că tocmai asta au apreciat juraţii americani, felul în care regizorul construieşte filmul cu mijloace minime, punctând decisiv cu personajul interpretat de Viggo Mortensen căruia trebuie să îi atribuim tot meritul pentru comicul prezent în acest scenariu, în timp ce Mahershala Ali (pe care l-am văzut de curând şi în Alita) îl potenţează cu prestaţia lui preţioasă şi uimitoare în rolul muzicianului Don Shirley. Drept urmare nu ne-a luat prin surprindere – la cum a jucat și cântat la pian- faptul că și-a adjudecat Oscarul pt rol secundar in acest biopic-dramă-comedie.
Tot acest personaj este şi cel care aduce tuşele dramatice, problemele nerezolvate de viaţă şi asumare a propriei identitati- făcându-l neprietenos şi singuratic. Carapacea este spartă de bonomia şi caracterului lui Toni Lip Vallelonga- care ne apare ( nu ştim cât de romanţat prezentat de fiul co-scenarist) ca un personaj pozitiv- în pofida faptului că era un mardeiaş fără cultură- dar cu un suflet mare.
Şi cred că avem nevoie de filme de acestea – cu o energie benignă- care să fie povești puternice care nu au nevoie de cine ştie ce artificii pentru a trăi pe ecran, de personaje care reuşesc să iasă din crize ale existenţei lor prin întâlnirea cu semeni evoluaţi spiritual. Căci evoluţia spirituală înseamnă şi un status din care să poţi vedea şi alege mereu binele, știința de te bucura de viaţă şi de a împărtăși zâmbetele cu lumea din jur, puterea de a vedea adevărul şi de a începe să-l trăieşti. Iar asta nu are legătură nici cu cultura, nici cu talentul- ba aş spune că este cu atât mai uimitor genul acesta de abordare a vieții- cu cât personajul este mai ignorant.
Titlul filmului face referire la ”Negro Motorist Green Book”, un ghid destinat automobiliştilor de culoare, într-o epocă în care acestora li se permitea accesul doar în anumite hoteluri și restaurante, iar faptul ca Farrelly a ales acest titlu a iscat animozități și critici din partea unor membri ai comunității de afro-americane- ce s-au grabit să critice felul în care albii revendică ( fură) poveștile lor, încercând să acrediteze un așa numit rol salvator al albilor.
Green Book este dincolo de un road movie- un film al acceptării şi al evoluției- pe de-o parte a propriei identităţi pt muzicianul negru şi de cealaltă a ieşirii de sub incidenţa prejudecăţilor rasiale- pt boyguardul de origine italiană. Ei se asista pe acest parcurs fiecare dându-i celuilalt suportul care să îl susţină într-o poveste care, chiar dacă nu e pe de-a-ntregul reală, este cu siguranță verosimilă.
Iar Peter Farrelly se poate felicita pentru toate deciziile luate cu privire la acest film ( de la co-productie, casting, script, coloana sonoră etc) care îl reconfirmă după precedentele lui succese: cele două Dumb & Dumber, Me, Myself & Irene, Shallow Hall sau There’s Something About Mary- toate comedii- aşa că acum explorând interesant şi convingător alt registru stilistic – pare să fi trecut într-o altă etapă a evoluţiei lui profesionale.
Radiotopic 