Printre cărtile copilăriei pe care le-am iubit cu fervoare, este şi acest text excepţional al lui Rudyard Kipling, mult mai profund decât putem să ne dăm seama la primele lecturi. Căci dincolo de aventura lui Mowgli este călătoria iniţiatică şi drumul spre maturizare ce vine cu lecţiile majore ale vieţii, întrebările existenţiale care se ivesc de timpuriu şi pentru ale căror răspunsuri trebuie să înveţi să te asumi ca fiinţă singulară, dar şi socială. Iar întâmplările acestei minunate poveşti devin, decodate în această cheie, un parcurs al devenirii personale împletite cu o luptă pentru găsirea identităţii. Aşa că prima oară ne cucereşte naturaleţea puiului de om crescut de lupi, felul în care se relaţionează în mod natural, pentru simplul fapt că e autentic şi nu ştie să se prefacă, să se ascundă, să mimeze. El trăieşte totul cu intensitatea primordială a animalului din junglă ce are ascendentul faptului că aparţine totuşi speciei din vârful lanţului trofic. Scenariul acestei versiuni spectaculoase vizual este unul care urmăreşte caroiajul romanului , dar mai ales încearcă prin această abordare cu ultimele cuceriri ale CGI, nu să se desprindă, dar să vireze stilistic faţă de celebrul film Disney, căruia îi aduce tribut într-un mod inspirat, păstrand câteva dintre momentele esenţiale şi upgradându-le cu tehnica actuală, în aşa fel încât trimiterile la desenul primordial ne întorc în timp şi fredonăm ca nişte copii ce încă mai suntem, şi ne regăsim în acel desen animat ce ne-a însorit sufletele la fiecare vizionare, şi pe care îmi vine greu să cred că cineva nu l-a văzut încă, măcar fragmentar.
Filmul lui Jon Favreau ne ţintuieşte în faţa ecranului şi îl privim cu ochii dilataţi sub ochelarii 3D, cu aceeaşi foame a imaginarului căruia i se oferă hrană, cu aceeaşi stupoare că tot ce vedem este generat de computer şi că detaliile halucinante cu care este pictată cinematografic pelicula, calchiază într-atât realitatea, încât după câteva minute nici nu ne mai dăm seama că nu sunt cadre naturale, că animalele nu sunt în carne şi oase, şi că ficţiunea este cuvântul de ordine căruia trebuie să îi subsumăm totul.
Povestea în care suntem introduşi şi ţinuţi captivi este aceeaşi care ne-a făcut să trăim intens aventurile lui Mowgli, copilul crescut de lupi care are o pantera drept cel mai bun prieten. În fapt, citită într-o manieră matură, şi suprapusă unei experienţe de viaţă, povestea puiului de om este una în care căutarea sinelui şi a locului în lume devine esenţială atunci când se vede dezrădăcinat din ceea ce considerase că este casa şi arealul lui. Filmul lui Favreau nu modifică viziunea desenului animat primordial, ci doar îl pune într-o altş lumină, accentele căzând pe concepte fundamentale precum: familie, prietenie, sacrificiu, iubire, apartenenţă, şi chiar pe unele ontologice, precum posibilitatea, proprietatea, interconectivitatea, aşa că este mult de discutat şi pentru cei mari şi pentru cei mici.
Venind după realizarea a trei blockbustere Iron Man, Favreau aduce un suflu proaspăt tiparelor primordiale ale personajelor, infuzându-le cu posibilităţile nemărginite ale efectelor generate pe calculator, aşa că acum ne azvârlim în jungla lui Mowgli cu nesaţul participativ pe care ni-l insuflă tehnica 3D, în care imaginea ţi se aşterne la picioare, sunetul te ia pe sus, iar povestea te cuprinde ca şi când ai fi şi tu acolo. Este progresul care ne-a facut să privim halucinaţi aproape şi Avatar al lui James Cameron, şi care, pe zi ce trece dă frâu unei alte şi alte dimensiuni a erei digitalizării.
Personajele par reale, aşa că pierd din convenţionalul desenului animat, Bagheera, Baloo, King Louie, Shere Khan, Kaa şi Raksha căpătând voci prin acelea ale unor actori remarcabili precum Ben Kingsley, Bill Murray, Christopher Walken, Idris Elba, Scarlett Johansson, Jamie Dornan sau Lupita Nyong’o, cărora li se adaugă într-un rol mininal de naratoare, Saffron Burrows.
Uimitor însă rămâne felul în care micul Neel Sethi, cel care este Mowgli, joacă de unul singur tot filmul, doar cu o croma în spate, tot restul fiind abia pe urmă adăugat, universul luxuriant al junglei care e casa lui apărând ca prin farmec, digitalizat dar real până la ultimul amănunt, până la ultima nuanţă. Aşa că nu este o surpriză imensul succes pe care pare să îl înregistreze pelicula, care are deja încasări de 100 de milioane de dolari în primul weekend de la lansare, avand deja o urmare în lucru.
Iar celor care nu înţeleg de unde nevoia asta nesăţioasă pentru poveste, orice vârstă ai avea, le recomand să privească în ei cu ceva mai multă atenţie şi iubire ca să vadă că acolo, stingher şi abandonat mai există copilul interior care nu vrea altceva decât să fie fericit, să-l bucuri cu istorii frumoase în care binele triumfă şi în care fiecare îşi primeşte răsplata pentru acţiunile sale, în fapt aceasta fiind una dintre legile fundamentale ale universului a cărui evoluţie nu poate fi oprită. Aşa că toţi cei care i se opun, vor sfârşi deplorabil, ca toate personajele care nu accepta mersul firesc al vieţii şi legile ei majore.
Nu mă îndoiesc de faptul că acest film va face carieră şi că ne vom întoarce la el iar şi iar, aşa cum am făcut-o de fiecare dată când universul Disney a coborat în casele şi sufletele noastre de copii şi ne-a făcut fericiţi, şi ne-a alinat dându-ne speranţă. Căci cu toţii am plâns şi am râs, am năzuit şi am disperat, am îndrăznit şi am fost înspăimântaţi , ne-am ridicat şi am triumfat împreună cu personajele emblematice, învăţând cum să fim mai autentici, mai buni, mai adevăraţi.
Radiotopic 