Radiotopic

De mult nu mai văzusem un film cu un ospiciu, şi sinceră să fiu, chiar mi-era dor. Nu de alta, dar am rămas cu o traumă mică (“cinefilică”, nu  de alt fel! ) încă de pe la L’enfant Sauvage al lui Truffaut,  care a trecut apoi prin The Shout al lui Jerzy Skolimowski, prin 1975  s-a adancit la One Flew Over The Cuckoo’s Nest al lui Milos Forman, ca sa devină ditamai la Shutter Island al lui Scorsese. Nu spun ca astea-s singurele filme cu ţicniţi pe care le-am vazut, dar sunt unele care mi-au rămas adânc în memorie pentru un motiv sau altul. Cel principal este că am darul de a polariza nebunii şi am şi întâlnit caţiva la viaţa mea, de care – Slava Ţie, Doamne!- am reuşit să scap la timp. Eeee, şi cu această înclinatie marturisită pentru zărghiţi, să vorbim despre Eliza Graves, filmul lui Brad Anderson, cel care ne spulbera in 2004 cu The Machinist in care Christian Bale e pur si simplu magnific,  care a mai regizat vreo 12 episoade din Fringe, iar mai nou face  Almost Human, un serial mai mult decat ofertant, foarte bine jucat, cu un scenariu SF bine temperat!

Aşadar are antecedente si premise ca să recidiveze superlativ (relativ nu absolut), şi o face in Eliza Graves, in primul rând printr-o distributie fascinantă. Nu-i de ajuns ca îi are pe Michael Caine si Ben Kingsley , dar îi adauga si pe Jim Sturgess  , David Thewlis, Brendan Gleeson si  Kate Beckinsale (pe care o cam pierdusem de pe la remake-ul Total Recall), şi apoi îmbogaţeste filmul cu fiecare actor (bulgar sau nu 🙂 ) prezent si extraordinar distribuit in uimitoarele roluri de compoziţie pe care le reprezintă personajele ospiciului Stonehearst.

Edgar Allan Poe a avut  o imaginatie bogată si o inteligenta analitică, iar filmele care au ca subiect istorioarele lui ar trebui sa fie, daca nu reuşite, macar puţin ironice sau macabre. Au fost cateva realizari, care nu au excelat, cu toate ca subiectele erau suculente , şi aici amintesc  The Pit and the Pendulum, din 2009, un eşec total, dar si exemple de reuşita, Histoires extraordinaires (1968) a lui Federico Fellini sau The Masque of the Red Death (1964) si The Tomb of Ligeia din acelasi an, ale lui Roger Corman. Aşadar, conteaza mult cine are bagheta în mână…Iar Brad Anderson ştie foarte bine cum stă treaba cu crearea unui spatiu restrans si inspaimantator cum e un ospiciu, inspirat de Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pana. De fapt, Brad Anderson ştie să realizeze filme clasice, fără pretenţii de filme culte sau thrillere. El nu foloseşte artificii, dar este foarte atent la detalii si poseda o tehnica de filmare curata. Nu are o semnatura proprie, dar stie sa creeze un spatiu populat de personaje credibile, orchestrate cu talent.

E adevarat ca ideea scenariului  o are servita fără egal şi de-a gata-de Edgar Allan Poe in povestirea “The System of Doctor Tarr and Professor Fether”, dar  atmosfera de psycho suprarealist este meritul lui Brad Anderson, care a ales să filmeze în Bulgaria şi să dea viaţa acestei lumi distorsionate a ospiciului în care se practica o medicină barbară de final de secol al XIX-lea, care mai mult adâncea prăpastia mintală a pacienţilor decat vindeca ceva. Dealfel mesajul final este acela că tratamentul (cel puţin la vremea aia) e traumatizant si ineficient, pe cand iubirea, muzica, socializarea- sunt cheia catre un mai bine al bolii psihice.

Filmul are o mulţime de iţe încurcate ale complotului, care spre final încep să se deznoade, şi încet, încet nimic din ce vedem nu mai pare sa fie ca la inceput. Asta e in beneficiul substanţei filmului, care nu se dilueaza semnificativ, exerciţiu pe care Anderson l-a deprins in alte 3 filme de groaza ale lui – Transsiberian,Vanishing on 7-th str si Session 9, de la Poe preluînd doar grandoarea gotică şi asezonand-o cu ideea ca o boală mintală este o formă de iad interior, aşa că e mai bine să avem o atmosfera caldă, familială si prietenoasă, in care fiecare să-şi gestioneze ţicneala cum poate.

Filmul are – neindoielnic – scene memorabile de sorginte suprarealistă (cum e petrecerea de anul nou) şi cateva mici derapaje sau inconsistenţe – care însa nu ii diminuează prea mult valoarea si nici felul în care este frumos si atent condus. I-as reproşa  lui Anderson că nu a adancit puţin povestea unor personaje, şi ca, pana la urma, nu are sclipirea care să il scoata din umbra genialului Poe, care a imaginat povestea primordială.

Per total Eliza Graves este un film emotional, tensionat şi cu un nucleu consistent, care se ridica -daca nu prin altceva – cu siguranţa prin jocul extraordinar al actorilor, ce confirma inca o dată ca rolurile de compozitie sunt cele mai ofertante şi  mai provocatoare, dar şi acelea care prilejuiesc cele mai mari satisfacţii profesionale.

Aşadar, mă astept ca Eliza Graves să capteze interesul publicului, ce va fi cucerit pe loc de atmosferă, de costume, de muzică şi de actori, şi să fie prezent în numar cât mai mare în sălile de cinema, pentru a vedea aceasta productie distribuită în România de catre InterComFilm.

Regia: Brad Anderson

Scenariul: Joe Gangemi

Cu: Michael Caine, Ben Kingsley, Kate Beckinsale, Jim Sturgess, David Thewlis, Brendan Gleeson