În imaginarul colectiv al fanilor Star Wars, galaxia foarte, foarte îndepărtată a devenit de mult un fel de muzeu interactiv: intri, faci două poze cu nostalgia, recunoști un sunet de sabie laser și ieși convins că ai retrăit copilăria. Cu The Mandalorian and Grogu, Jon Favreau are inteligența — și modestia — de a nu încerca să reinventeze mitologia. El știe că publicul nu mai cere o nouă religie pop, ci un film care să funcționeze: să aibă ritm, farmec, explozii și două personaje pe care să le iubești înainte ca genericul final să se stingă.
Și, surprinzător, funcționează.
După șapte ani în care universul Star Wars a părut suspendat într-o nesfârșită ședință corporatistă despre „direcții creative”, acest film vine cu ceva aproape scandalos de simplu: o aventură. Nu trebuie să fi făcut doctoratul în Războiul Stelelor și nici să fi văzut toate sezoanele serialului The Mandalorian. Relația dintre Din Djarin și Grogu se explică singură, din priviri, gesturi și sacrificii mici. Este, în fond, un western sentimental cu armuri lucioase și creaturi extraterestre.
Distributia include nume notabile: Pedro Pascal, Sigourney Weaver si Jeremy Allen White, povestea fiind infuzată de soundul spectaculos și particular al lui Ludwig Göransson, compozitorul suedez care a făcut colanele sonore si pentru Black Panther, filmele Creed , Venom sau Fruitvale Station.
Mandalorianul— un Clint Eastwood trecut prin filtrul merchandisingului Disney — continuă să fie genul acela de erou masculin pe cale de dispariție: dur, competent, dar profund protector. Nu salvează galaxia pentru glorie, ci pentru că un copil îl privește ca pe centrul universului. Iar Grogu, această combinație improbabilă dintre un copil de doi ani și un înțelept zen pensionat, fură fiecare scenă fără să spună aproape nimic.
Important este Grogu: are greutate, textură, prezență. Într-o epocă în care blockbusterele confundă realismul cu randarea digitală excesivă, mica păpușă animată devine paradoxal cel mai viu personaj din film. Restul CGI-ului — nave, monștri, explozii cosmice — are adesea luciul artificial al unei demonstrații tehnologice foarte scumpe. Dar când Grogu întinde o mână minusculă spre Din Djarin, filmul capătă instantaneu suflet.
Aici Favreau dovedește că înțelege esența Star Wars mai bine decât mulți dintre administratorii contemporani ai francizei. Pentru George Lucas, cinemaul era colaj: samurai, western, Flash Gordon, Kurosawa, toate topite într-o mitologie accesibilă. Favreau merge pe aceeași idee, doar că elimină ambiția pseudo-mesianică. Nu vrea să rescrie destinul galaxiei. Vrea să facă un film de matineu 🙂 Și îl face cu o sinceritate dezarmantă.
Există lupte spațiale spectaculoase, creaturi gigantice, mașinării de război și suficient umor cât să nu transforme aventura într-o paradă solemnă de efecte speciale. Dar filmul nu cade niciodată în capcana fan-service-ului isteric. Nu-ți cere să aplauzi fiecare cameo ca la un congres Comic-Con. Nu transformă experiența într-un examen pentru inițiați. Favreau știe că blockbusterul adevărat trebuie să fie permeabil: să poată fi urmărit și de copilul care descoperă acum universul Star Wars, și de adultul care încă își amintește cum arăta prima trilogie pe casetă video.
Desigur, cine caută profunzimi metafizice sau comentarii politice sofisticate va pleca ușor dezamăgit. Filmul nu are gravitatea unui The Empire Strikes Back și nici ambițiile de operă totală pe care unele producții recente le-au mimat fără succes. Este mai mic, mai cald și mai direct. Un film despre familie — poate cel mai clasic și universal dintre toate subiectele.
Iar tocmai această simplitate îl face să rezoneze. Din Djarin și Grogu se salvează reciproc iar și iar, într-o galaxie unde legăturile autentice par mai rare decât hipercombustibilul. Nu există discursuri grandioase despre destin. Există doar grijă. Afecțiune. Loialitate.
Și poate că, după ani întregi în care Star Wars a încercat să fie important, exact asta avea nevoie: să fie din nou plăcut.
Radiotopic 