Posts Tagged ‘experiment vizual’


Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, iar totul este in between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.


Şi evident că pudibonzii or să sară pe pereţii propriilor limitări (amintiți-vă curentul de opinie de la Nymphomaniac-urile lui Lars von Trier!!), şi mulţi n-or să înţeleagă filmul, pe care îl vor eticheta XXX, scăpând din ecuaţie explorarea dureroasă a unora dintre personaje, experimentele altora, căutarea iubirii, a echilibrului şi acceptării de sine şi lipsa totală a instinctelor gregare sau a superficialității. Inspirată, regizoarea nu devoalează totul , pelicula lăsând loc pt speculaţii legate de unele dintre personaje- de parcă ar invita la un soi de interactivitate cu privitorul – pentru completarea spaţiilor goale. Dar toate datele sunt acolo, în carnea filmului prin care zbaterea dureroasă până la ţipat a Laurei taie breşe adânci, şi avem nu doar un final deschis, dar şi un scenariu deschis tuturor desfăşurărilor pe care ar dori să le implanteze cei care se recunosc sau identifică.

Şi tocmai felul ăsta acut şi răscolitor în care devii cumva, undeva, părtaş la travaliul personajelor de a se împăca şi cu sine şi cu ceilalţi, este unul ce explorează şi mai în adânc, ce marchează în imagini şocante, ce jalonează, sparge tipare, dinamitează convenţii şi aruncă la gunoi toate convenienţele. Şi bine face, căci ascultându-l pe Christian Bayerlein realizăm cu perplexitate că buba e în mintea care nu te lasă să vezi că interiorul este la fel de valoros (dacă nu chiar mai!) decât ceea ce se vede, şi deîndată ce ai înţeles asta, dihotomia aparență-esență e ca şi rezolvată!


Unii dintre cei ce apar în film (adică acceptă intrarea şi ieşirea din convenţia cinematografică ce pune alte tag-uri peliculei) au un discurs „terapeutic”, alţii se revendică din zona psihanalizei sau sunt nişte rezoneuri de stare pentru femeia matură care vrea să se înţeleagă şi să se lepede de complexe, frustrări, stoppere si blocaje. Explorarea propriei intimităţi o determina să caute, să experimenteze, acelaşi tip de demers pe care îl au şi alte personaje.


Îmi este absolut clar că vor exista doar două curente de opinie: unul contra – al oripilaţilor şi închistaţilor care n-au să scape din tiparele astea „cât îi hăul şi bârgăul”- şi acela al celor care vor reuşi să vadă dincolo de aparențe, în miezul dureros al unor existenţe, printr-un proces ce transcende imaginile. Dar cu siguranţă nu va exista şi grupul de „neutri”- căci nu poţi să vezi filmul Adinei Pintilie fără să ai o reacţie, oricare ar fi aceea.
Fără să fie doar experimental, filmul este în mod clar un deschizător al unor noi drumuri în cinematografia noastă, căci manipulează exemplar limita dintre realitate şi ficţiune şi impune într-un mod curajos alte vecinătăţi, toate pe o canava de dramă ce documentează practic nişte căutări.


Papa Freud e prezent permanent, psihanaliza „nu joacă în deplasare” în filmul ăsta- subconştient, impulsuri, complexe, frustrări fiind toate înseriate în prim plan sau în subsidiar, într-o cavalcadă de trăiri pe care personajele/oamenii le exhibă voluntar- e adevărat, uneori nu fără zbatere.
Iar filmul este unul de la care pleci uimit, scurtcircuitat, bulversat, surprins, tulburat, ambuscat etc – căci dacă ieşi din sală şi nu simţi nimic, înseamnă că eşti …mort!


Şi neîndoielnic Adina Pintilie vine din urmă cu un suflu nou, cu un curaj şi o dorinţă manifestă de a dezinhiba cinemaul românesc- ceea ce , trebuie să recunoaștem- este extraordinar! Şi o face cu o voce distinctă, într-o echilibristică pe muchia dintre documentar, ficţiune şi experiment vizual – pe un flow cu o punctuaţie cinematografică inovativă, în care sincopele nu sunt hiatusuri, ci respiro-uri, căci e musai să tragi aer în piept serios când te uiţi la filmul asta- ale cărui imagini şi mai ales idei sunt cu siguranţă recurente.


Iar dacă îl veţi aborda fără prejudecăţile care ne voalează îndeobște percepția- veţi constata că „Nu mă atinge-mă” e dincolo de confesiune, explorare şi experiment- un film al adevărurilor pe care mulţi le ocultează și de care se tem.

Reclame