Radiotopic

De mult n-am mai văzut o comedie atât de savuroasă și de inteligent construită precum „Crima de la etajul III”. Un film care își extrage umorul nu doar din situațiile în care își plasează personajele, ci mai ales din finețea dialogurilor, din jocul permanent al aparențelor și dintr-o galerie de personaje pe cât de pitorești, pe atât de recognoscibile. Gilles Lellouche și Laetitia Casta le interpretează cu vervă, naturalețe și un remarcabil simț al comicului.

Filmul se joacă abil cu convențiile genului polițist, construind un mic „policier” pe fundalul unei reprezentații cu Hamlet, într-un bloc aparent banal, dar în care, după cum sugerează chiar premisa, se întâmplă „ceva”. Misterul devine astfel pretext pentru o succesiune de situații absurde, neînțelegeri și răsturnări de situație, într-un mecanism comic care funcționează tocmai pentru că regizorul nu forțează niciodată nota.

Dincolo de plăcerea imediată a comediei, filmul are însă și o dimensiune mai subtilă. Sub stratul de farsă și de ironie se conturează o mică radiografie a relațiilor dintre oameni: suspiciunea, gelozia, nevoia de control, frustrările acumulate și, mai ales, dificultatea de a-l mai „vedea” cu adevărat pe celălalt după ani de conviețuire.

Aici se află, poate, și una dintre calitățile cele mai interesante ale filmului. „Crima de la etajul III” nu râde pur și simplu de tipologiile pe care le aduce în scenă, ci le privește cu o anumită îngăduință. În spatele personajelor caricaturale se ascund oameni cu slăbiciuni foarte omenești, iar comicul apare tocmai din decalajul dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce ceilalți văd în noi.

Și poate că tocmai de aceea povestea polițistă este un pretext atât de potrivit. Căci într-o căsnicie, ca și într-o investigație, adevărul nu este întotdeauna acolo unde te aștepți să-l găsești. Sunt lucruri ascunse, lucruri presupuse și, mai ales, lucruri despre care nu se vorbește. Iar ceea ce începe ca o intrigă despre o posibilă „crimă” se transformă, discret, într-o reflecție despre micile crime cotidiene ale vieții de cuplu: tăcerile, minciunile, neîncrederea și indiferența.

Filmul reușește astfel să păstreze un echilibru agreabil între comedie și observație socială, între farsă și o anumită melancolie. Râdem de personaje, dar ne și recunoaștem, pe alocuri, în ele. Iar aceasta este, până la urmă, una dintre formele cele mai inteligente ale comicului: aceea care te face să râzi de ceilalți pentru ca, câteva clipe mai târziu, să-ți dai seama că gluma te privește și pe tine.

Un film de văzut, așadar, pentru umorul spumos, dialogurile savuroase, jocul actoricesc plin de energie și tipologiile excelent conturate, dar și pentru sugestiile sale mai profunde despre cuplu, despre aparențe și despre fragilitatea relațiilor. O comedie care nu pretinde că spune adevăruri definitive, dar care știe să strecoare câteva întrebări serioase printre hohotele de râs.

Iar daca iti place Hitchcock, o sa te bucure si mai mult aceasta vizionare. De ce?….vezi la cinama!