Evident, orizontul așteptărilor nu putea fi decât vast — aproape indecent de larg — pentru o continuare care vine în siajul unui fenomen. The Devil Wears Prada nu a fost doar un succes de box office, ci un moment de cotitură: filmul care a legitimat, pentru prima dată în noul secol, reprezentarea lumii modei cu o acuratețe ce a stârnit rumoare, admirație și, pe alocuri, disconfort. Adaptat după romanul semnat de Lauren Weisberger — bestsellerul care a dominat începutul anilor 2000 și a propulsat-o pe autoare în liga mare a literaturii „chick lit” — primul film a venit deja încărcat de un capital simbolic considerabil.
Dacă atunci urmăream traiectoria unei Andy Sachs ușor debusolate (Anne Hathaway), aruncată în epicentrul modei — redacția revistei Runway — și supusă rigorilor aproape tiranice ale Mirandei Priestley (o interpretare devenită iconică a lui Meryl Streep), continuarea ne-o prezintă pe Andy într-o cu totul altă lumină: jurnalistă consacrată, premiată, dar nu imună la transformările dure ale industriei media. Într-o epocă în care presa își negociază supraviețuirea prin adaptare constantă la gustul publicului, concedierea ei devine mai degrabă simptom decât excepție.
Absența Patriciei Field — creierul vizual din spatele garderobei primului film, nominalizată la Oscar — nu trece neobservată. Locul ei este preluat de colaboratoarea de lungă durată, Molly Rogers, iar rezultatul este o paradă vestimentară care își păstrează strălucirea și capacitatea de seducție. Pentru publicul pasionat de fashion, aceste apariții au toate șansele să devină repere recurente, aproape obsesive.
Faptul că această continuare a întârziat două decenii are o explicație cât se poate de pragmatică: reticența lui Meryl Streep față de sequel-uri. Singura excepție notabilă rămâne Mamma Mia! Here We Go Again, acceptată în condiții foarte specifice. Negocieri îndelungate, oferte succesive și declarații prudente din partea distribuției — toate au contribuit la senzația că proiectul nu se va materializa niciodată. Și totuși, împotriva tuturor probabilităților, iată-l.
Interesul publicului confirmă miza: trailerul a adunat 185 de milioane de vizualizări în doar 24 de ore, un indicator clar că nostalgia, combinată cu curiozitatea, funcționează impecabil. În spatele camerei, echipa păstrează o continuitate remarcabilă: regizorul David Frankel, scenarista Aline Brosh McKenna, producătoarele Wendy Finerman și Karen Rosenfelt, directorul de imagine Florian Ballhaus, make-up artistul Nicki Ledermann și supervizoarea muzicală Julia Michels — o coerență care se simte și în tonul filmului.
Într-un gest care leagă inteligent ficțiunea de realitate, costumele vor fi scoase la licitație în sprijinul Committee to Protect Journalists, subliniind tema centrală a filmului: fragilitatea și transformarea presei contemporane.
Personajele evoluează în direcții surprinzătoare. Miranda pare, paradoxal, mai temperată — constrânsă de nevoia de a-și conserva poziția. Andy capătă siguranță și o formă de autoritate pe care înainte doar o mima, iar Emily (Emily Blunt) își nuanțează prezența într-un mod neașteptat. Singurul reper constant rămâne Nigel (Stanley Tucci), profesionistul impecabil, fidel propriei eleganțe morale.
Distribuția se extinde cu nume sonore: Kenneth Branagh, Justin Theroux, Lucy Liu, iar apariția lui Lady Gaga — scurtă, dar memorabilă — adaugă un strat suplimentar de spectacol. Simone Ashley, remarcată în Bridgerton, și Patrick Brammall completează acest univers, cu o tentativă discretă de a reînvia farmecul lui Simon Baker din primul film.
În culise, legenda persistă: se spune că Anna Wintour ar fi descurajat, la vremea respectivă, participarea designerilor la primul film. Reviste influente, inclusiv Vogue, ar fi evitat să menționeze cartea lui Weisberger. Oficial, aceste afirmații au fost negate, dar ecoul lor a rămas. Ironia face ca, astăzi, Wintour — devenită global editorial director al Condé Nast — să fi filmat o scenă pentru sequel, chiar dacă aceasta va apărea doar în versiunea de streaming.
Este important de amintit că interpretarea lui Meryl Streep nu a fost niciodată o simplă replică a Annei Wintour, ci o construcție autonomă: replici livrate aproape șoptit, gesturi calculate — celebra aruncare a mantoului — toate contribuind la mitologia personajului. În noul film, însă, aceste ticuri sunt, în mod simbolic, abandonate.
Pentru că, dincolo de orice, Miranda Priestley rămâne centrul gravitațional al acestui univers: o prezență glacială, capabilă să consacre sau să distrugă cariere printr-o simplă privire. Manipulările ei sunt mai subtile, dar nu mai puțin eficiente, iar pretențiile — de la manuscrise imposibile la interviuri inaccesibile — continuă să definească un standard aproape absurd al perfecțiunii.
Estetica personajului rămâne neschimbată, inspirată de eleganța atemporală a lui Carmen Dell’Orefice și de autoritatea sobră a lui Christine Lagarde. Alegerea părului alb — inițial privită cu scepticism — s-a dovedit, retrospectiv, una dintre cele mai inspirate decizii de construcție vizuală.
„Diavolul se îmbracă de la Prada 2” nu este doar o continuare întârziată, ci un comentariu despre timp, putere și adaptare — un film care își înțelege moștenirea și o negociază cu luciditate.
Distribuit în România de Forum Film.
Radiotopic 