Acum câteva luni în urmă mă uitam la artiștii care l-au influențat pe Michael în mișcările lui: Fred Astaire, James Brown, Charlie Chaplin, Bill Bailey, John W. Bubbles sau Bob Fosse. Auzisem tot atunci că urmează să apara filmul Michael regizat de Fuqua: wow, omul de acțiune, regizor de Equalizere, de Training Day, producător de Mayor of Kingstown. Și mi-am zis atunci în barbă: mamă, ce-o să iasă!- amintindu-mi că există două tipuri de biografii muzicale: cele care încearcă să spună adevărul și cele care încearcă să nu supere pe nimeni. Filmul lui Antoine Fuqua e, cu o consecvență aproape admirabilă, din a doua categorie – un produs bine lustruit, ca o vitrină în care exponatul principal, Michael Jackson, nu trebuie atins, ci doar venerat.
Construit cronologic, „Michael” bifează etape: copilărie, succes, adolescență și iar succes. Între ele, câteva pauze de „dramă” care par introduse din obligație contractuală. De la primele cadre – idolul în negru, așteptând mulțimea – până la Gary, Indiana, totul e deja decis: nu asistăm la formarea unui artist, ci la confirmarea unui mit.
Micul Michael, interpretat de Juliano Krue Valdi, e adorabil – și atât. Relația cu tatăl său, Joe (un Colman Domingo eficient, dar ținut în lesă), e redusă la un conflict schematic: tatăl rău, copilul sensibil. Nimic din ambiguitatea reală, nimic din context. Mama, Katherine (Nia Long), e practic o icoană tăcută. Restul familiei? Figuranți cu nume. Janet Jackson nu este menționată și nici nu apare, ca si cand nu ar fi din aceeași familie..
Și aici începe problema majoră: filmul nu are curajul să fie viu. Totul se întâmplă prea repede, prea lin, prea „curat”. Un cântec- apoi succes. Încă un cântec si…urmează și mai mult succes. E amintită o problemă? E ignorată în scena următoare. Chiar și accidentul de la Pepsi – momentul care ar trebui să zguduie tot – e tratat ca o mică inconveniență de styling.
Când muzica cântă, filmul respiră. Și nu e meritul lui Fuqua, ci al lui Michael Jackson. Secvențele muzicale sunt reproduceri fidele, aproape muzeale, ale unor momente pe care le știm deja. E karaoke cinematografic de lux: funcționează, dar nu creează nimic nou.
În centrul acestui altar cinematografic îl avem pe Jaafar Jackson. Care nu joacă, ci imită. Și o face corect și disciplinat. Un Michael fără mister, fără contradicții, Doar o siluetă recognoscibilă, animată de ticuri și șoapte.
Și poate că asta e cheia: filmul nu vrea să înțeleagă, ci să conserve. Cu producători precum Prince Jackson și alți membri ai familiei, plus omniprezentul avocat John Branca (transformat de Milles Teller într-un fel de guru motivațional, cu o perucă ce mi-a adus aminte de Javier Bardem din No Country for Old Men), rezultatul e inevitabil: o odă adusă zeului Michael. Pentru cine nu știe, Branca era omul din spatele multor decizii financiare și strategice ale artistului. Branca nu era doar un avocat „de birou”, ci un negociator de top, specializat în dreptul divertismentului și în tranzacții majore din industria muzicală.
În film apar și personajele Quincy Jones (Kendrick Sampson), Barry Gordy (Larenz Tate) sau garda de corp neclintită a lui Michael, Bill Bray (KeiLyn Durrel Jones), pe post de protectori, iar Michael aproape căutând figura paternă în aceștia. Ideea (și comanda dată) era să sublinieze permanent că Michael era bun și caritabil cu copiii.
Finalul, care sugerează o continuare, e ușor amuzant. Ca și cum viața lui Michael Jackson ar fi un univers cinematic în expansiune, gen Avengers. Atenție va urma ….
În concluzie„Michael” e un jukebox scump. Apeși play și te bucuri de hituri. Apeși pauză și nu rămâne nimic. Un film care arată impecabil, sună fantastic și spune… foarte puțin.
Asta nu înseamnă însă că nu ar trebui să vedem filmul, căci este o experiență, iar docudrama are și calități specifice, in plus muzica lui Michael este mereu o bucurie!
Radiotopic 