„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, regizat de Radu Jude, film ce a avut premiera mondială luni, în competiția oficială a Festivalului de la Karlovy Vary, este elogiat de presa internațională de specialitate, care îl consideră „un semnal de alarmă inteligent”.

Filmul spune povestea realizării unei reconstituiri istorice, a luptei de la Odessa din Al Doilea Război Mondial, pentru un spectacol de stradă.

Cu cel de-al şaselea lungmetraj, Radu Jude lansează, în viziunea Variety, „un atac caustic și foarte actual asupra negării Holocaustului în România și a miopiei referitoare la istorie”.

„Compoziția extraordinară a lui Jude este surprinzătoare – un interogatoriu provocator, sarcastic și crucial între trecut și prezent, care escaladează spre un impas”.

Jocul actriței Ioana Iacob este „captivant și natural”. Sunt lăudate și imaginea semnată de Marius Panduru și costumele Iulianei Vîlsan, iar totul se combină cel mai bine într-o scenă „electrizantă”, în timpul unei furtuni.

Modul de filmare al lui Panduru este unul „bogat, având în vedere spontaneitatea lui, iar imaginile suprinse în timpul luptelor și problemelor de pe platou amintesc de Brecht, reminiscență a introspecției lui Truffaut în « La nuit américaine»”.

„Filmul este apogeul tuturor preocupărilor recente ale lui Jude privind tema și forma”, completează Variety.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este „un semnal de alarmă inteligent”, într-o perioadă în care populismul este în creștere, „un film în urma vizionării căruia ești mai deștept, dar în mod semnificativ îngrozit”.

The Hollywood Reporter notează că meta-drama ambițioasă a regizorului român este „o abordare modernă îndrăzneață a unui masacru din timpul războiului”. „Tonul este unul ludic tipic lui Jude, care abordează un subiect spinos cu ironia-i obișnuită și cu atenție la umanitatea imperfectă”, mai scrie publicația americană, care găsește asemănări, de asemenea, cu Brecht, dar și cu Godard.

Screen International este de părere că Radu Jude aduce, după „Aferim!”, o „altă critică puternică țării sale”. Lungmetrajul este „o comedie-dramă îndrăzneață care pune laolaltă, cu pricepere, trecutul și prezentul și îi provoacă din nou pe compatrioții lui Jude să se confrunte cu aspecte incomode ale istoriei lor”.

Filmul, inclus în competiţia oficială a celei de-a 53-a ediţii a prestigiosului eveniment din Cehia, care are loc în perioada 29 iunie – 7 iulie 2018, îi are în distribuție pe Ioana Iacob, Alexandru Dabija, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Şerban Pavlu, Ion Rizea, Claudia Ieremia şi Bogdan Cotleţ.

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), montajul – de Cătălin Cristuţiu, sunetul – de Jean Umanski, mixajul – de Cristinel Şirli, designul de sunet – de Dana Bunescu, decorurile şi costumele – de Iuliana Vîlsan.

Producător este Ada Solomon, coproducători – Jiří Konečný, Serge Lalou, Claire Dornoy, Rossitsa Valkanova, Jonas Dornbach, Janine Jackowski şi Maren Ade. Producător asociat: Holger Stern.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este o producție Hi Film, în coproducție cu Endorfilm (Cehia), Les Films D’Ici (Franța), Klas Film (Bulgaria), Komplizen Film (Germania), ZDF/Arte, TVR, susținut de Centrul Național al Cinematografiei, Czech Film Fund, L’Aide aux Cinémas du Monde, Centre National du Cinéma et de L’Image Animée – Institut Français, Bulgarian National Film Center și Eurimages, cu sprijinul financiar al Dr. Oetker, Covalact, Farmacia DONA, AQUA Carpatica, Domeniile Sâmburești, EXIMTUR – Compania de călătorii, MediaCom. Vânzări internaționale Beta Cinema.

Filmul va fi distribuit de microFILM, în cinematografele din România, din 28 septembrie 2018.

Secvență oficială: https://www.youtube.com/watch?v=vWwzf9x9h4g&t=10s

Pagina oficială de Facebook: https://www.facebook.com/barbarifilmul/

 

Reclame

Nucile lui Dragnea by RISE Project

Posted: 30/06/2018 by michaelaplaton in Film

 

O pelicula realizata de RISE Project dupa un scenariu din viata cotidiana, ce probeaza inca o data zicatoarea conform careia „viata bate filmul”.


Fără nici o urmă de cosmetizare, Loving Pablo este atât de frust şi de feroce cum însăşi lumea traficanţilor de droguri este, celebrul cartel Medellin deţinând supremaţia prin felul brutal şi primitiv în care îşi tranșa problemele- de la lupte şi rivalităţi interne, la parteneriate de circumstanţă. Iar felul în care Pablo Escobar reacţiona este aproape ireal, zâmbetul ascunzând de multe ori o cruzime greu de imaginat. Şi totuşi în sufletul acestui mafiot de temut încăpea şi iubirea, căci familia rămâne pe primul loc orice ar fi şi oricât de multe ar fi fost derapajele traversate.

Citește restul acestei intrări »


Când ai înainte trei filme ale lui Soderberg care au ridicat ştacheta într-un fel anume, e cam greu să găseşti formula care să se încadreze în serie în mod onorabil. Poate doar dacă abandonezi cu totul ideea originală de Rat Pack şi o virezi pe Girl Power, aşa cum a făcut Gary Ross cel talentat, care ne-a bucurat şi cu Seabiscuit, The Tale of Despereax, The Hunger Games sau Free State of Jones, pentru care a scris şi scenariile, după cum a făcut-o şi pentru minunatul BIG al lui Penny Marshall, comedia fantastică în care Tom Hanks strălucea!

download

Citește restul acestei intrări »


 

Deoarece chiar cred în ceea ce se numește „libertatea de exprimare”, în șansele egale pe care ar trebui să le aibă creațiile cinematografice, pentru că ar trebui să le fie clară tuturor distincția dintre actul artistic și realitate, pentru că mi se pare o atitudine anacronică și lipsită de fundament să discriminezi un film, mă alătur tuturor celor care vor să-și asume o atitudine normală popularizând acest text al scrisorii deschise adresate de regizorul, producatorul si distribuitorul de film Tudor Giurgiu conducerii MTR, ca urmare a refuzului de a include în programul cinematografului de artă de la Muzeul Țăranului Român filmul Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (r. Bogdan Thedor Olteanu).

Citește restul acestei intrări »


Nu mă interesează că unii or să afirme că anul ăsta a fost inflaţie de tematică LGBT, nici că filme d-astea cu adolescenţi au fost duium , şi nici măcar că prezentul nu vine cu vreo inovaţie de senzaţie – nu-mi pasă! Mă interesează doar că ori de câte ori văd o astfel de peliculă nu pot să nu mă las prinsă de acţiune şi să–mi reamintesc de propria-mi adolescență, fiorii primei iubiri, primul sărut, prieteniile din liceu.

Citește restul acestei intrări »


Martie 2019 devine o „destinatie” cinefila de mare atractie pe are ne-o livreaza Studiourile Disney si Tim Burton. Pentru ca atunci va iesi pe piata aceasta versiune live-action care repovesteste istoria elefantelului cu urechi prea mari, pe care cu totii am iubit-o in copilaria noastra sau a copiilor nostri.  Cu viziunea de exceptie a genialului regizor si cu o distributie stelara – Colin Farrell, Danny DeVito, Eva Green, Michael Keaton- filmul are toate sansele sa fie lansarea primaverii viitoare. Asta dupa ce au existat destui sceptici cu privire la felul in care o sa fie un live action la Dumbo, devoalarea felului in care o sa arate personajul principal si acest prim trailer- inchizand toate gurile carcotasilor si sporind numarul fanilor acestei idei minunate- de a reda cu tehnica de azi- o poveste minunata de …ieri!

Sufletul meu abia asteapta aceasta intalnire, pana la care o sa tot revad trailerele!

 


După ce în 2014 atrăgea atenţia la Cannes cu White Dog, parabolă ce îi avantaja pe câini în detrimentul oamenilor și era în esenţă o axiomă comportamentală biblică (cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va!), iată că anul acesta Kornél Mundruczó revine cu acest Jupiter’s Moon, un film despre realităţi cu care ne confruntăm (criza migranţilor) cărora le aplică o grefă de supranatural, cât să ne dea un imbold la fantezie şi un motiv să nu capotăm în lupta cu viaţa.
Şi ca întotdeauna lumea lui Mundruczó este crudă, în ea coexistând antagonic personaje pure (sunt cele care în final restabilesc echilibrul, acordând şanse celorlalţi) dar şi marginali ce îşi urmează doar propriul interes.

Citește restul acestei intrări »

The Girl In The Spider Web

Posted: 08/06/2018 by michaelaplaton in Film
Etichete:, , ,

Baieti, din toamna asta vi se pregateste ceva! Si macar fictiunea sa acorde sanse femeilor abuzate si terorizate, daca realitatrea nu e atat de generoasa. Astept cu interes filmul asta care o sa ma bucure!

Regizat si scris de uruguayanul Fede Alvarez, cel care castiga acum trei ani la Festivalul Rojo Sangre de la Buenos Aires trofeul pt cel mai bun scurt metraj cu Il Cojonudo- este un action movie ce pare sa fie interesant. MAi avem de asteptat pana la finalul lui octombrie sa ne convingem cu ochii nostri.

Distribuit in Romania de InterCom Film

 


Trebuie să recunosc din start că am fost avertizată că filmul „Nu mă atinge-mă” e şocant, iar când Laurenţiu Damian zice asta, e bine să te şi aştepţi. Ce n-am putut să prevăd însă, a fost felul în care Adina Pintilie carotează de la primele cadre orice prejudecată cu acest film care e de o ambiguitate apocrifă de-a dreptul, iar totul este in between: oameni, stări, refulari-defulari, crize, identităţi, într-un travaliu de găsire a unui răspuns la una din întrebările: eşti, vrei, poţi, înţelegi, ai găsit, ştii. Un demers urmărit într-un fel special, care dinamitează prejudecăţi şi transcende nuditatea într-atât, încât aproape imediat ce ne trece şocul iniţial, începem să nu o mai vedem, ci mai degrabă să urmărim felul în care acceptând convenţia, regizoarea şi spectatorul intra şi ies din ea într-un exerciţiu de găsire /regăsire. Subiectul filmului –pe care nici nu m-aş hazarda să îl înghesui în rigorile unui gen precis, căci e deopotrivă documentar, dar şi demers de explorare cu filiaţii psihanalitice- este cu totul ieşit din tiparele cu care ne-am obişnuit, şi atât de diferit ca abordare şi stilistică, încât nu ar fi fost posibil să nu fie remarcat la Berlin.


Şi evident că pudibonzii or să sară pe pereţii propriilor limitări (amintiți-vă curentul de opinie de la Nymphomaniac-urile lui Lars von Trier!!), şi mulţi n-or să înţeleagă filmul, pe care îl vor eticheta XXX, scăpând din ecuaţie explorarea dureroasă a unora dintre personaje, experimentele altora, căutarea iubirii, a echilibrului şi acceptării de sine şi lipsa totală a instinctelor gregare sau a superficialității. Inspirată, regizoarea nu devoalează totul , pelicula lăsând loc pt speculaţii legate de unele dintre personaje- de parcă ar invita la un soi de interactivitate cu privitorul – pentru completarea spaţiilor goale. Dar toate datele sunt acolo, în carnea filmului prin care zbaterea dureroasă până la ţipat a Laurei taie breşe adânci, şi avem nu doar un final deschis, dar şi un scenariu deschis tuturor desfăşurărilor pe care ar dori să le implanteze cei care se recunosc sau identifică.

Şi tocmai felul ăsta acut şi răscolitor în care devii cumva, undeva, părtaş la travaliul personajelor de a se împăca şi cu sine şi cu ceilalţi, este unul ce explorează şi mai în adânc, ce marchează în imagini şocante, ce jalonează, sparge tipare, dinamitează convenţii şi aruncă la gunoi toate convenienţele. Şi bine face, căci ascultându-l pe Christian Bayerlein realizăm cu perplexitate că buba e în mintea care nu te lasă să vezi că interiorul este la fel de valoros (dacă nu chiar mai!) decât ceea ce se vede, şi deîndată ce ai înţeles asta, dihotomia aparență-esență e ca şi rezolvată!


Unii dintre cei ce apar în film (adică acceptă intrarea şi ieşirea din convenţia cinematografică ce pune alte tag-uri peliculei) au un discurs „terapeutic”, alţii se revendică din zona psihanalizei sau sunt nişte rezoneuri de stare pentru femeia matură care vrea să se înţeleagă şi să se lepede de complexe, frustrări, stoppere si blocaje. Explorarea propriei intimităţi o determina să caute, să experimenteze, acelaşi tip de demers pe care îl au şi alte personaje.


Îmi este absolut clar că vor exista doar două curente de opinie: unul contra – al oripilaţilor şi închistaţilor care n-au să scape din tiparele astea „cât îi hăul şi bârgăul”- şi acela al celor care vor reuşi să vadă dincolo de aparențe, în miezul dureros al unor existenţe, printr-un proces ce transcende imaginile. Dar cu siguranţă nu va exista şi grupul de „neutri”- căci nu poţi să vezi filmul Adinei Pintilie fără să ai o reacţie, oricare ar fi aceea.
Fără să fie doar experimental, filmul este în mod clar un deschizător al unor noi drumuri în cinematografia noastă, căci manipulează exemplar limita dintre realitate şi ficţiune şi impune într-un mod curajos alte vecinătăţi, toate pe o canava de dramă ce documentează practic nişte căutări.


Papa Freud e prezent permanent, psihanaliza „nu joacă în deplasare” în filmul ăsta- subconştient, impulsuri, complexe, frustrări fiind toate înseriate în prim plan sau în subsidiar, într-o cavalcadă de trăiri pe care personajele/oamenii le exhibă voluntar- e adevărat, uneori nu fără zbatere.
Iar filmul este unul de la care pleci uimit, scurtcircuitat, bulversat, surprins, tulburat, ambuscat etc – căci dacă ieşi din sală şi nu simţi nimic, înseamnă că eşti …mort!


Şi neîndoielnic Adina Pintilie vine din urmă cu un suflu nou, cu un curaj şi o dorinţă manifestă de a dezinhiba cinemaul românesc- ceea ce , trebuie să recunoaștem- este extraordinar! Şi o face cu o voce distinctă, într-o echilibristică pe muchia dintre documentar, ficţiune şi experiment vizual – pe un flow cu o punctuaţie cinematografică inovativă, în care sincopele nu sunt hiatusuri, ci respiro-uri, căci e musai să tragi aer în piept serios când te uiţi la filmul asta- ale cărui imagini şi mai ales idei sunt cu siguranţă recurente.


Iar dacă îl veţi aborda fără prejudecăţile care ne voalează îndeobște percepția- veţi constata că „Nu mă atinge-mă” e dincolo de confesiune, explorare şi experiment- un film al adevărurilor pe care mulţi le ocultează și de care se tem.