Cred că filmul acesta, o dramedie într-o energie benignă şi luminoasă, este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu doar pentru că subiectul este nostim în aparenţă- căci esenţa este de un tragism copleşitor- dar mai ales pentru că povestea conţine toate datele ca să farmece şi să ne rămână în memorie, făcându-ne să ne dorim să-l revedem cândva. Scenariul lui Nicholas Martin – privilegiat de-a dreptul la primul lui lung metraj de colaborarea cu un regizor de mare talent precum Stephen Frears- pleacă de la un personaj real, căci Florence Foster Jenckins a existat în realitate, ca şi povestea ei aproape ireală, ce i- a adus titlul de “soprana cu cea mai oribilă interpretare”. Căci deşi am putea-o defini drept afonă, Florence ajunge să cânte- e adevarat într-un spectacol unic- pe una dintre cele mai celebre scene ale lumii- Carnegie Hall.
Trebuie sa recunosc din start, că topul personal al filmelor de război s-a modificat după vizionarea filmului regizat de către Mel Gibson- Hacksaw Ridge-și asta datorită subiectului, inspirat de un caz real, a efectelor și a casting-ului. Referitor la acest ultim aspect am fost plăcut impresionat de distribuirea în roluri atipice a câtorva actori și aici îi voi aminti pe Vince Vaughn (deseori prezent în comedii ușoare, de genul Dodgeball, Wedding Crashers sau Break Up), în acest film interpretând rolul sergentului Howell, apoi Andrew Garfield, din valul nou de om păianjen, cu rol principal în povestea de război, talentatul Hugo Weaving (faimosul agent Smith din Matrix), în pielea unui soț cu grave tulburări de comportament după revenirea din război și Rachel Griffiths pe care am remarcat-o în Six Feet Under, în Hacksaw Ridge având rolul mamei personajului principal. 
Fiecare creație a fraților Dardenne ne introduce într-un univers special în care ei fac regulile, urmărindu-și cu o tenacitate uluitoare țelurile artistice. Într-o simbioză rară, Jean Pierre si Luc ne propun de fiecare dată o emoție ce expandează gradual și ne problematizează cu o temă ce ne rămâne în minte. 
Cum să faci un film într-o manieră simplă și care să te facă să urli de furie? Păi…vorbești cu tânărul regizor Jeff Nichols, alegi o întâmplare adevărată și îl lași să scrie și scenariul. Loving este un film despre un cuplu interrasial ce înfrunta lumea în…1958. Am pus punctele de suspensie pentru că deși în prezent căsătoriile dintre persoane din rase diferite tind să devină o obișnuință, tot există probleme pe care un asemenea cuplu va fi nevoit să le înfrunte, cu toate că de la povestea familiei Loving au trecut aproape 60 de ani. 
Ziua de aur la Films de Cannes a Bucarest a debutat cu The Woman Who Left, filmul cu care Lav Diaz a câștigat Leul de Aur la Veneția anul acesta, pe care nu mulți s-ar încumeta să îl vadă, luând în calcul că are nu mai puțin de 4 ore! (ceea ce nu e performanța absolută a domnului Diaz, dacă ne gândim că A Lullaby to the Sorrowful Mystery tot de anul acesta, durează 8 ore). O zi de muncă am zice- ceea ce – sincer, e oricum prea mult!
Nici că îmi puteam închipui că I, Daniel Blake, filmul lui Ken Loach care a primit Palme d’Or anul acesta ar putea avea un subiect fără implicații sociale. Căci dincolo de orice, Mr Loach este un militant, un apărător al principiilor pe care oamenii nu ar trebui să le debarce sub nici o formă. Și mă mai bucur pentru că nu a rămas la hotărârea pe care ne-o anunța la lansarea precedentei lui producții, Jimmy’s Hall, de a se retrage din lumea cinematografică, pentru că –iată- mai are lucruri de spus în zona lui predilectă. 
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Radiotopic 