Poate unii se întreabă de ce se fac remake-uri şi, sincer, şi eu mi-a pus măcar o dată întrebarea asta, dându-mi mai multe răspunsuri care să se potrivească fiecărei situaţii: ori scenariul e prea bun , iar producătorii au nevoie rapidă de o formulă verificată cu care să sconteze la sigur, ori filmul este unul vintage şi îl recreează cu mijloaccele moderne, fie cineva din industrie a achiziţionat nişte drepturi şi vrea să le valorifice…ori pur şi simplu se aplică formula americană- „mulge vaca până la ultima picătură”.
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Radiotopic 