Poate unii se întreabă de ce se fac remake-uri şi, sincer, şi eu mi-a pus măcar o dată întrebarea asta, dându-mi mai multe răspunsuri care să se potrivească fiecărei situaţii: ori scenariul e prea bun , iar producătorii au nevoie rapidă de o formulă verificată cu care să sconteze la sigur, ori filmul este unul vintage şi îl recreează cu mijloaccele moderne, fie cineva din industrie a achiziţionat nişte drepturi şi vrea să le valorifice…ori pur şi simplu se aplică formula americană- „mulge vaca până la ultima picătură”.
În cazul de faţă aş miza pe un „fusion”, căci filmul primordial „Intouchables” regizat de Eric Toledano şi Olivier Nakache a fost un hit cinematografic cu cote de piaţă excelente pentru această poveste a unei prietenii ce sparge convențiile sociale, şi care este inspirată de una reală. Şi dacă Intouchables fermeca tocmai prin faptul de a fi fost o comedie europeană, The Upside înghesuie în scenariu toate trademark-urile americane, adjudecându-și-l în această manieră- filmul calchiand perfect scenariul franţuzesc ce valorifica şi el o poveste care nu e nouă- dar care „marchează fără greş câte un slam dunk ori de câte ori e reluată.
Dar până la urmă în asta rezidă talentul regizorului- în a spune altcumva povestea, în a pune altminteri lumina pe personaje, în a reinventa spusul şi făcutul într-o manieră personală.
Iar Neil Burger îl cooptează pe Jon Hartmere, care a mai resuscitat în 2011 un alt megasucces din 1984 – Footloose, aşa că pare „specializat” în demersul acesta. Altminteri , fără echivoc la creditele pt script sunt Toledano şi Nacache.
Cât despre mr Burger- este un talent fără îndoială, şi încă unul multilateral, căci a scris, regizat şi produs nişte filme care au fascinat la vremea lansării: The Illusionist din 2006, în care Edward Norton ne uimea, Divergent din 2014 care o lansa pe Shailene Woodley , excepţionalul Limitless cu Rober De Niro şi Bradley Cooper şi seria Billions cu Paul Giamatti şi Malin Akerman. Experienţă, nu gluma- talent, nu joacă!
Aşa stând lucrurile, opinez că a fost ofertat de producători să mai extragă încă o dată biletul „ Intouchables”, căruia i-a aplicat câteva mici modificări.
Castingul însă este excelent- Bryan Cranston confirmându-şi valoarea, ca şi Nicole Kidman- ce pare să aibă într-adevăr putinţă de a juca orice rol în orice registru- fiind impecabilă, şi Kevin Hart- fix ce trebuia acestei comedii ca să se americanizeze perfect- căci rolul acestui comedian este exponentul perfect al personajului adaptat. Sigur că nu e Omar Sy- după cum nici Cranston nu e François Cluzet, dar cumva chimia există şi – mai ales dacă nu ai văzut Intouchables ( pe care sigur nu l-a bifat tot mapamondul!) o să te bucuri de giumbuşlucurile lui Driss şi de transformarea lui Phillip, de poantele americane, de muzică şi de felul în care evoluează o relaţie de prietenie şi încredere ce părea imposibilă.
Pe lângă coloana sonoră splendidă manageriata de Rob Simonsen ( Nerve ,The Age of Adaline sau Love, Simon- toate de excepţie!), finalul care dedică pelicula Reginei Aretha Franklin şi valorifică glorios o raritate interpretativă a acesteia cu aria Nessun Dorma a lui Puccini- rupe inimile melomane (americane!) şi mai dă un jvung acestei pelicule agreabile.
Nu vă spun mai mult, ca să puteți judeca singuri după ce vedeți filmul – comparativ sau nu, subiectiv sau obiectiv ( cât se poate!), dornici au ba de a aprecia un remake american al unui film francez!
Radiotopic 